Category Archives: Sfaturi ortodoxe

Donatia dumnevoastra pentru Schit

PARROCCHIA ORTODOSSA ROMENA S. GLORIOSO PROFETA ELIA IL TESBITA

ROMANIAN ORTHODOX PARISH S. GLORIOUS PROPHET ELIAS

PAROHIA ORTODOXA ROMANA S.PROOROC ILIE TESVITEANUL

CONT NR. 000000071370 IBAN: IT96E0832739360000000071370 BIC: ROMAITRRXXX Mulțumind tuturor celor care au contribuit, dar și celor care vor susține în continuare acest proiect, rugăm pe Bunul Dumnezeu să binecuvânteze cu cele cerești în locul celor pământești și cu cele veșnice în locul celor vremelnice, iar Sfântul Ilie, căruia dorim să-i încredințăm această lucrare, să fie mijlocitor în tot ceea ce este de folos spre mântuirea sufletelor. Slavă Lui Dumnezeu pentru toate! Expressing our thanks to those who have already contributed, as well as to those who will go on supporting this project, we pray our Good Lord to bestow His heavenly blessings over earthly things and thus replace what is transient by what is eternal, and may Saint Elias, to whom we wish to dedicate this work, be the intercessor in all that is useful for the salvation of our souls. Glory to God for all!

Ieromonah Ștefan

Vederea luminii necreate de către trăitori din spaţiul creştin ortodox românesc

Bucuria vederii luminii necreate nu este apanajul unei anumite categorii de oameni. Călugări, preoţi, mireni, adulţi, copii, femei sau bărbaţi, oameni simpli sau oameni cu o cultură deosebită, indiferent de naţionalitate, toţi suntem chemaţi de Dumnezeu să intrăm în împărăţia cerurilor care poate fi pregustată şi trăită încă din timpul vieţii pământeşti prin împărtăşirea de lumina necreată. Deşi toţi suntem chemaţi, foarte puţini dintre noi ajungem să ne bucurăm în viaţa aceasta de vederea luminii necreate. Şi mai puţini sunt cei care au curajul de a mărturisi public o astfel de bucurie. În documentarea pe care am făcut-o printre cărţile citite a fost şi cartea „Mari duhovnici români despre rugăciune”, o colecţie de cuvântări despre rugăciune ale unor nume răsunătoare ale ortodoxiei româneşti: arhimantrit Cleopa Ilie, arhimandrit Teofil Părăian, arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Mina Dobzeu, arhimandrit Sofian Boghiu, ieroschimonah Paisie Olaru, arhimandrit Iachint Unciuleac, arhimandrit Dometie Manolache, ieroschimonah Sandu Tudor. Aveam mare nădejde că voi găsi numeroare mărturisiri ale experimentării în rugăciune a luminii necreate. Spre surprinderea mea nu am găsit măcar una. Sunt convins că toţi aceşti mari duhovnici au avut bucuria vederii luminii necreate dar smerenia i-a împiedicat să mărturiseacă public asemenea trăiri. Am înţeles că îmi va fi foarte greu să găsesc astfel de mărturii. Cea mai cunoscută modalitatea de a vedea lumina necreată este aceea de a participa la slujba Învierii la Biserica Sfântului Mormânt. Printre cei care au participat la această slujbă s-au aflat, desigur, şi mulţi români. Să îl urmărim în continuare pe părintele Constantin Galeriu vorbindu-ne despre experienţa sfinţiei sale şi a altora: Urmează momentul suprem; toată lumea e într-o încordare şi într-o aşteptare unică, divină. Am înaintat de la altarul bisericii până în pragul ei, la câţiva metri de uşa capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune: „Doamne, m-ai învrednicit să ajung până aici”. Deodată, din întuneric au ţâşnit săgeţi de lumină, ca nişte fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar de acele sclipiri. Şi deodată, un glob de lumină a ţîşnit dinăuntrul capelei şi a fugit către Biserica Golgotei. Când am privit atunci spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse. Acolo a mers acea lumină. Iată ce mărturiseşte acea femeie: e româncă, se numeşte Ioana Elena Corneanu şi e din Bucureşti. Era sosită din septembrie 1992 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfântul Mormânt sâmbătă dimineaţa, pe 17 aprilie 1993. la ora 7:00, era o mulţime de oameni. Porţile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea mărturiseşte: „Înghesuită şi mişcată de valul lumii, îmi plângea inima. Parcă mă vedeam părăsită de Dumnezeu – Doamne, m-ai lepădat de la faţă ta! Luată de mulţime, trec pe lângă Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfântului Mormânt. Apoi, o putere m-a mişcat înainte şi deodată am ajuns la piciorul scării care urcă spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin mulţime şi am ajuns sus, pe aripa din dreaptă a Bisericii Golgotei. Mă ţineam cum puteam. Patriarhul a intrat în Sfântul Mormânt. Mă rugam cu lacrimi. Deodată, apar fulgere de lumină şi scântei, ca mărgelele, ca globuleţele. Într-o mână aveam mănunchiul de 33 de lumânări, în cealaltă cinci lumânări, întinse ca în rugăciune spre lumină. Închid o clipă ochii, ca fulgerată, iar când îi deschid, văd mănunchiul de 33 de lumânări aprins. Se aprind şi celelalte cinci şi lumea aprinde de la mine. Faţa îmi e scăldată de lacrimi”. Iată mărturia unui suflet prezent acolo, o româncă de-a noastră. Am aflat mai deunăzi că mai e încă o persoană, Ecaterina Ardeleanu, o pictoriţă, care a primit asemenea taina sfintei lumini. Şi mai trăieşte în Bucureşti încă o persoană sărmană, necăjită mult. Am trimis după ea să vină astăzi, să vă aducă mărturie directă, dar cel care a mers n-a mai găsit-o; a plecat.”[1] Să trecem acum la mărturia părintelui Gheorghe Calciu care a avut bucuria vederii luminii necreate pe când era copil. „Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu-se la slujbă despre un pustnic care, fiind nevoit să treacă peste un râu foarte mare, s-a rugat la Dumnezeu şi a trecut pe apă ca pe uscat. Şi ce m-am gândit eu? În grădina noastră, tata lăsa mereu un petic de pământ nelucrat. Acolo creşteau în voie urzici usturătoare, pe care le culegeam pentru puii de raţă, de gâscă şi de curcă – fiindcă urzicile le întăreau oasele şi-i păzeau de tot felul de boli. Deci m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu să mă ajute să trec prin urzici desculţ, fără să mă urzic. Aveam, cred, vreo şase-şapte ani… Grădina noastră era lipită de gardul bisericii şi icoana sfântului Nicolae, patronul ei, pictată pe frontispiciu, privea drept la noi în grădină. Adeseori această icoană mă oprea de la mici răutăţi şi năzdrăvănii copilăreşti. M-am rugat deci şi sfântului Nicolae să mă ajute. Ştiam de la mama că e făcător de minuni, iar eu voiam o minune. Am simţit un fel de furnicare prin inimă şi o credinţă copilărească în ajutorul sfântului. O încredere deplină mă îndemna să păşesc. Locul acela cu urzici era în apropierea gardului vecinului nostru. În clipa în care am păşit în urzici, s-a întâmplat ceva: o lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecariu detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu ca şi cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lângă mine, de parcă aş fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul. Nu mă mai gândeam că aş putea fi urzica şi nici nu eram. Aveam o mare fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama de ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără să ştiu, poate repede, poate încet, parcă timpul şi distanţele nu mai existau. La un moment dat am auzit glasul vecinului înjurând urât, probabil vreo vită. M-a cuprins un fel de mânie şi am gândit rău despre el. În clipa aceea s-a stins lumina şi m-am urzicat. Ajunsesem cam pe la jumătatea distanţei. Am sărit într-o parte şi mi-am scărpinat pielea urzicată. Totul reintrase în ordinea firească: iarba, zerzavaturile, picioarele mele cu mai multe băşici.”[2] În temniţele comuniste mărturisitorii au avut mult de pătimit. Spre a le îndulci sufenţele, spre a le întări nădejdea şi credinţa ori spre spre folosul altora Dumnezeu i-a făcut părtaşi luminii necreate. Unul dintre aceştia a fost părintele Sinesie Ioja. Iată mărturia lui Marcel Petrişor despre părintele Sinesie: „Cu o cujmă spartă în vârful capului, prin care-i ieşea părul alb şi cu o pereche de ochelari legaţi cu o sfoară după urechi, aplecat spre spate, îşi ducea osânda fără de alt gând decât acela că tot ce pătimeşte se petrece numai cu îngăduinţa lui Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugăciunile sale, decât să-l miluiască. Şi totuşi, o dată mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoţilor catolici, iezuiţi, doctori în teologie şi alte ştiinţe, care stăteau pe priciul de deasupra lui. - Iertaţi-mă, cinstiţi părinţi! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume şi aş dori să-mi spuneţi şi mie ceva teologhie, că… Şi din ochi i se revărsă atâta lumină, încât părinţii iezuiţi rămaseră muţi. - Părinte! încercă unul să rostească… Dar vorba i se oprise în gât şi popa Sinesie, stânjenit şi el că-i întrerupsese din discuţie, se retrase încetişor la locul lui, lăsând să dispară din faţa lor ochelarii legaţi cu aţă şi căciula spartă.”[3] (Marcel Petrişor) Tot din temniţele comuniste avem mărturia unei femei, doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Prima care a fost scoasă din rând am fost eu, direcţia izolator. Am intrat în celula trei, unde E. a deschis uşa din fund. Eram într-un beci adânc, erau multe trepte până jos. Aerul închis, umezeala, un puternic miros de mucegai şi o răcoare neplăcută mi-au dat fiori pe şirea spinării. Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă însă, am observat că paiele sunt mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? Îmi imaginam şobolanii urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie. Nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie, dar n-a urcat până sus. M-a cuprins o spaimă de moarte. Să mă sinucid – mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte. Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului, nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla. M-am pomenit strigând, cu voce străină, stranie, strangulată de spaimă: - Doamne, nu mă lăsa! Şi în clipa următoare mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Simţeam o încredere neţărmuită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor, ca un rug fără arsură. E greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate în picioare, sprijinită pe uşă. Într-un târziu a venit E. să mă scoată.”[4] Viaţa monahală este de multe ori încununată cu trăirea luminii necreate. Părintele Gheurghe Calciu ne vorbeşte despre părintele Benedict Ghiuş: „Îmi amintesc de un călugăr român, părintele Benedict Ghiuş de la Mânăstirea Cernica… Părintele acesta practica de mai multă vreme rugăciunea inimii. Într-o duminică slujeam Sfânta Liturghie în această mânăstire, împreună cu câţiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era aşezat pe un scaun în colţul altarului. Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândească din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul Liturghiei, iar în momentul în care părintele a luat Sfânta Împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea părintele nu realiza ce se întâmplă. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat şi s-a retras smerit în colţul său. Odată cu sfârşitul slujbei, părintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate. (Preot Gheoorghe Calciu)[5] Sperând că v-am convins că spaţiul creştin ortodox românesc nu este lipsit nici în zilele noastre de trăitori ce se bucură de vederea luminii necreate, fie că sunt preoţi, monahi, mireni, bărbaţi, femei, oameni simpli sau foarte culţi, copii sau adulţi închei buchetul de mărturisiri adunat cu mărturia cea mai amplă şi mai frumoasă pe care am reuşit să o găsesc. Ea aparţine unui om foarte cult, cu un dar scriitoricesc deosebit, devenit monah mai târziu, părintele Nicolae Steinhardt: „În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte parcă asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toate. De viclenii. Ruşine.)”[6] Siluan Popescu

Duhovnicul în viaţa noastră

După vârsta de 7 ani, copilul nu se mai poate împărtaşi nespovedit deoarece el are conştiinţa faptelor sale. Copilul trebuie îndrumat de părinţi să îşi găsească un duhovnic care îi va fi un părinte spiritual, alături de care îşi v-a construi drumul duhovnicesc. Duhovnicul nu se alege la întâmplare şi cu mentalitatea să ne dea canoane uşoare sau să nu mă întrebe multe. Primul pas este sa ne rugăm pentru el, să ni-l scoată Maica Domnului şi Hristos în cale. Ca părinţi avem datoria să ne rugăm pentru duhovnicii copilaşilor noştri, ca să-i ajute, să-i formeze ca oameni credincioşi şi întăriţi în Biserica ortodoxă. Apoi, trebuie să-l cercetăm pe duhovnic, să mergem la Biserică, sa-i ascultăm predicile, şi vom simţi imediat dacă sufletul nostru se ataşează de Biserica în care el slujeşte. La duhovnic trebuie să mergem cu inima deschisă, să fim sinceri şi să ne rugăm înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învăţătura de care avem nevoie. Este bine, să ne spovedim de mici la un singur părinte pentru că pe parcurs el ajunge să ne cunoască, ne devine prieten, ne cunoaşte sufletul şi ştie ce sfat să ne dea. Cine nu are duhovnic este ca şi mort sufleteşte, nu îşi găseşte odihna şi liniştea. Mulţi spun că nu merg să se spovedească pentru că preotul e tot om şi păcătos. Dar să ştiţi că voi nu preotului vă spovediţi, ci Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care este în ceruri şi vrea ca noi să ne mântuim. Duhovnicul niciodată nu te va primi să te certe, el se poartă cu blândeţe şi iubire, toate le înţelege şi e dispus să se roage pentru tine şi pentru familie, pentru că însuşi Iisus Hristos este iubirea şi mângâierea noastra: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi dezlega păcatele, acelea vor fi dezlegate, cărora le veţi ţine, acelea vor fi ţinute". Spovedania la duhovnic nu se face în grup, ci individual, vorbind sincer despre orice problema am avea. E bine să ne scriem toate păcatele pe o foaie, şi să le spunem ca nu cumva să uitam ceva apoi să uităm de ele şi să nu le mai spunem la următoarea spovedanie. Dacă ne este ruşine de păcatele noastre, îi dăm foaia duhovnicului nostru s-o citească şi el ne va întreba cât de mult ne pare rău. Un alt lucru destul de important este ascultarea de duhovnicul nostru. Trebuie să avem ascultare de el, altfel vom cădea din noi. Ţi-a spus să nu mai faci, păi să nu mai faci că altfel îţi va fi mai rău. Însuţi Domnul Iisus Hristos i-a spus slăbănogului „Te-ai vindecat, acum să nu mai faci, că mai rău îţi va fi!". „Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină" Sfăntul Grigorie Sinaitul Numai cel rău ştie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul să zici Tatăl nostru de 10 ori, păi aşa să faci. Ai făcut ascultare mergi în Rai, nu ai făcut cazi din nou. „Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de duhovnic". Din experienţă proprie, vă spun că eu de la 12 ani merg să mă spovedesc, pentru mine duhovnicul e ca un tată. Orice nelămurire am avut, el mi-a deschis ochii şi mi-am dat seama că lucrurile pe care el mi le spunea se adevereau. Când nu ascultam, rău îmi era şi nu înţelegeam unde greşeam. Îmi doresc ca toţi copii să-l roage pe Hristos să le dea un duhovnic şi să sădească în inimile lor dragostea Sa.

Tăria şi dulceaţa dragostei lui Dumnezeu

Tăria şi dulceaţa dragostei lui Dumnezeu ..SF: IOAN GURA DE AUR.. Nu se află nimic, asupra căruia să nu biruiască dragostea. Când e vorba de dragostea lui Dumnezeu, care-i mai presus de toate; nici focul, nici sabia, nici sărăcia, nici boala, nici moartea, nici orice altceva, nu poate înfricoşa pe acela care adăposteşte în sine această dragoste. El nu va avea ochi nici pentru cer, nici pentru pământ, întreaga-i fiinţă va aspira spre singura ţintă, frumuseţea şi slava dumnezeiască. Truda vieţii de acum nu-l va putea dobori, după cum nici plăcere nu-l va putea sminti sau trufi. Să iubim aşadar, cu această dragoste cu care nimic nu se poate asemui, nici acum şi nici în viitor, şi, mai presus de toate, pentru această dragoste “care nu cade niciodată”. Şi aşa, vom fi descătuşaţi de neplăcerile acestei vieţi şi de acele ale veacurilor ce vor veni; şi vom intra astfel în bucuria împărăţiei. De altfel, nici scăparea de iad, nici bucuria cerescului lăcaş, nimic nu poate copleşi bucuria care le depăşeşte pe toate: să fim, totodată, iubitorii şi iubiţii lui Hristos. Printre oameni, dragostea împărtăşită este bucuria cea mai înaltă; dar când părtăşia dragostei se statorniceşte între noi şi Dumnezeu, ce cuvinte o vor putea descrie? Numai trăirea însăşi este deplină. Aşadar, ca să cunoaştem prin trăire această dulceaţă duhovnicească, viaţa cea prea fericită, comoara bunurilor fără sfârşire, să ne lepădăm de toate celelalte lucruri, să sălăşluim în noi înşine dorul pentru Dumnezeul nostru, cel prea iubit

Iertarea – cea mai grea iubire dintre toate

Nu pot să cred că vreunul dintre cititori este străin de iertare, fie de nevoia de a fi iertat, fie de nevoia de a ierta. Nevoia de a ierta, după porunca lui Hristos, se extinde şi dincolo de cei care ne cer iertare : ni s-a poruncit să-i iertăm pe duşmanii noştri – care, presupun eu, că rar ar dori să-şi ceară iertare de la noi. Sigur, ceea ce simţim noi referitor la cei care ne sunt cu adevărat duşmani, este că nu vrem să-i iertăm. Nu avem încredere în ei; rana a fost prea adâncă; ofensa adusă de ei nu a fost împotriva noastră ci împotriva unei personae pe care o iubim şi care este deosebit de vulnerabilă. Aş putea lărgi lista, dar toţi o cunoaştem prea bine. Motivele pentru care ne este greu să-i iertăm pe duşmanii noştri sunt infinite. Dar porunca rămâne – nu ca un sfat despre cum să avem o viaţă mai sănătoasă, mai fericită – dar împreună cu aducerea aminte că vom găsi iertarea numai în măsura în care iertăm. Iertarea nu este ceva opţional – ci o activitate spirituală fundamentală pe care trebuie să învăţăm să o practicăm ca şi cum mântuirea noastră ar depinde de aceasta, căci aşa şi este. De mai multe ori în Scriptură, iertarea celorlalţi (inclusiv a duşmanilor) este prezentată ca fiind în legătură cu devenirea noastră asemenea lui Dumnezeu, conform imaginii Sale. Astfel, când mă gândesc la iertare, mă gandesc, de asemenea, la toată viaţa spre mântuire – căci calea de a fi readus la plinătatea imaginii lui Hristos trece chiar prin iertarea duşmanilor noştri. Aceasta poate fi într-adevar cheia pentru mântuirea noastră (aşa cum este lucrată în noi) şi măsura ei cea mai exactă. Acestea fiind spuse, oricum, mai trebuie să spunem că această poruncă a iertării nu este proprie omului – nu avem puterea de a împlini această poruncă prin noi înşine. Sfântul Grigorie de Nissa a spus odata ca „omul este lutul căruia Dumnezeu i-a poruncit să devină dumnezeu.” Sigur, este absolut imposibil pentru lut să facă aşa ceva (cu excepţia cazului în care Dumnezeu face asteasta). Toate acestea fiind spuse, mila stă la baza iertării. Ne rugăm ca iertarea să ne pătrundă inima. Implorăm ca iertarea să ne pătrundă inima. Ne rugăm insistent lui Dumnezeu pentru ca iertarea să ne pătrundă inima. Chiar ca un rezultat al milei – nu începem cu lucrurile cele mai grele ci cu cele mai uşoare. Nu începem postul prin cel mai strict regim. Nu începem rugăciunea cu un efort de rugaciune neîntreruptă timp de patruzeci de zile (sau vreo alta faptă vitejească). Asemenea eforturi ar trebui să ne zdrobească fie prin dificultatea lor, fie prin succesul nostru. Acestea sunt căteva gânduri pentru începutul vieţii de iertare: 1. Începeţi prin a va lupta să deprindeţi obişnuinţa iertării în cele mai mici lucruri. Cu un copil, în trafic, cu supărările mici. Nu vă luptaţi puţin ci aruncaţi-vă în iertare. Aceasta ar trebui sa devina o obişnuinţă, o obişnuinţă de a fi milostiv, o faptă mareaţă. 2. Folosiţi această rugăciune pentru duşmani care par a fi dincolo de puterea noastră de a ne ruga: „Doamne, la înfricoşata judecată, nu-i osândi pe ei pentru mine.” Aceasta plasează iertarea la o anumită distanţă şi chiar şi o inimă neînduplecată poate deseori să spună această rugăciune de iertare de la o asemenea distanţa. 3. Fii mereu atent la căderile tale şi cere-I lui Dumnezeu mereu iertare. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” 4. Pe cât de mult posibil cultivaţi în inima voastră întelegerea că toţi oamenii sunt păcătoşi şi sunt victime ale căderii. Nici unul dintre noi nu intră într-o lume a purităţii, nici noi nu venim pe lume pe deplin funcţionali ca fiinţe umane. Este o cultivare graduală a milei în inima noastră. Mulţi se vor plânge că această cultivare a noastră are deja un „cult al victimizării” în care nimeni nu este răspunzător pentru faptele sale. Aceiaşi oameni îşi vor imagina că lumea ar fi mai bună dacă fiecare ar fi mai responsabil. Dar ei înşişi nu vor lua asupra lor responsabilitatea noastră a tuturor. Cum spune Dostoievski , „fiecare om este responsabil pentru tot înaintea tuturor.” Astfel, plângerea vine din mândrie. Credem că noi nu suntem responsabili pentru starea în care se află lumea, şi că numai dacă ceilalţi ar fi la fel de buni ca noi, lumea ar fi mai bună. Aceasta este o minciună. 5.Raspunsul potrivit la asumarea unei astfel de responsabiliti este sa te rogi si sa ceri iertare. a te simti vinovat este o alta actiune centrata asupra sinelui si nu este acelasi lucru cu a cere iertare. 6. Mergi macar o data pe an la o spovedanie generala-avand grija sa marturisesti cat mai multe sentimente gresite din cate iti amintesti(acest ultim sfat este dat de mitropolitul Jonah Paffhausen) „Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi. Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.” (Luca 6:27-38).

Oricine poate avea parte de har

”Te voi binecuvânta și-ți voi mări numele și tu vei fi izvor de binecuvântare (Facere 12,2)” Apostolul Petru spune: ”Binecuvântând; că spre aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea” (I Petru 3,9). Cine a căpătat binecuvântarea, acela poate să o transmită. Harului lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu nu sunt menite să rămână zăvorâte în inimă; menirea lor este să meargă mai departe, inimii fiindu-i dat rolul de a comunica cu Hristos. Dragostea de Sus se revarsă de la suflet la suflet, iar sufletul din care se revarsă harul se umple de acel ”râu al lui Dumnezeu (care) s-a umplut de apă” (Psalmi 64,9). Așa a fost cu Avraam, atunci când s-a supus cu credință menirii sale și când a devenit părintele tuturor celor credincioși. Așa a fost cu mulți slujitori ai lui Dumnezeu din Vechiul și din Noul Testament. Aceleiași chemări trebuie să ne supunem și noi - chemării de a fi cu adevărat credincioși, de a ne deschide larg sufletul, pentru a primi în el binecuvântarea lui Hristos care îi este pregătită, pentru a se umple de ea cu asupra de măsură, ținând seama că binecuvântarea nu îi este dată omului pentru a o ține doar pentru sine, ci pentru a o transmite și celor din jur. Se transmite uneori chiar și fără cuvinte, în liniște, fără zarvă, în virtutea acelei influențe neîntrerupte și constante pe care o poate exercita în orice mediu, în orice condiții, în pofida oricăror piedici și împotriviri. Copilul se va supune acestei răsfrângeri a iubirii lui Hristos, inima lui se va îndrepta spre Mântuitorul; tânărul, cel fără prea multe griji, se va opri și va cădea pe gânduri, când va întâlni un asemenea purtător de binecuvântare; săracul va simți această forță dincolo de firea pământească și va aduce mulțumire lui Dumnezeu; în familie, un asemenea vas ales, plin de har va deveni sprijin, ajutor și lumină pentru toți. În fața lui, păcatul nu va mai prinde cheag, iar păcătosul se va simți tulburat și osândit pentru păcatele lui. Oamenii au nevoie de har, care poate fi dat oricui, chiar și celui mai neputincios care, recunoscându-și neputința și păcătoșenia, se îndreaptă spre Izvor și se adapă din el. Amin”

Să fim luminători

”Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii. (Ioan 12,36)” Învățați-vă să trăiți astfel încât privirea să vă fie îndreptată mereu spre Lumină. Hristos este această Lumină, întrucât a spus: ”Eu sunt Lumina lumii; cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina Vieții” (Ioan 8,12). Dacă vom umbla în această lumină, vom fi fii ai Luminii, întunericul își va pierde puterea asupra noastră, ne vom strămuta de sub stăpânirea întunericului în împărăția Fiului iubirii Sale (Coloseni 1,13). Atunci vom fi noi înșine luminători, răspândind lumina în întunericul necazurilor vieții altora, învățând, de la vârsta cea mai fragedă să facem fapte de iubire, de devotament, de caritate, de compasiune față de semeni. Puterea luminii din noi nu ni se va micșora nici la bătrânețe, ne va lumina și în anii neputinței, ai suferințelor, dar și în clipa trecerii în cealaltă lume. Să căutăm să reținem, în fiecare zi, câte un cuvânt de mângâiere din Sfânta Scriptură, pe care să-l păstrăm în inimă ca pe o chezășie aducătoare de bucurie și de vigoare sufletească, să nu ne îndepărtăm nicicând de Evanghelie, să avem mereu înaintea ochilor chipul lui Hristos. Așa ni se va preface sufletul într-un izvor de lumină și bucurie. Atunci bucuria întru Domnul și pacea lui Dumnezeu ”care covârșește toată mintea” (Filipeni 4,7) se va înstăpâni în viața noastră și vom putea pregusta, încă de aici, de pe pământ, ”veșnice desfătări” (Psalmi 15,11).

Obiceiuri din Postul Mare

Obiceiuri din Postul Mare Pregatirea spirituala pentru sarbatoarea Pastelui incepe din ultima saptamana a Caslegilor de iarna, numita de popor si Saptamana Alba. In acest interval de timp nu se mananca came, este permis a se consuma oua, lapte si produse obtinute din lapte dar nu se fac nunti sau alte petreceri cu muzica. Saptamana Alba se termina cu Duminica Lasatului de Sec care, candva, era o adevarata sarbatoare familiala si chiar comunitara, inca din preziua acestei duminici, femeile pregateau bucate pentru masa nocturna la care participau toti membrii familiei si invitatii acesteia: vecini, rude, prieteni. Petrecerea nocturna purta numele de Lasatul Secului si continua pana catre miezul noptii, moment in care fiecare mesean manca in mod ritualic cate un ou zicand: "ousor, ousor, sa-mi fie postul mai usor". In Duminica Lasatului de Sec fetele si flacaii ramasi necasatoriti in caslegile de iarna erau luati in deradere in cadrul unui obicei numit strigarile de peste sat. Flacaii se adunau in cete, se urcau pe inaltimile satului de unde slobozeau roti mari din paie aprinse si-i satirizau, prin strigaturi sub forma de dialog, pe cei ramasi necasatoriti. Prima zi de dupa Lasatul Secului se numea Lunea curata, zi in care femeile nu lucrau nimic in afara de spalatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau in podul caselor. Tot in aceasta zi, dupa petrecerea bahica nocturna, unul dintre membrii familiei se scula mai de dimineata, lua fata de masa cu firimiturile ramase de la ospat, iesea cu ea afara si arunca resturile de mancare pasarilor din curte zicand: "Veniti pasari sa va dau si voua din bucatele mele cu care prind postul, dar si voi sa prindeti post de la bucatele de vara". Acest ritual avea scop profilactic si apotropaic, de aparare a viitoarelor recolte de atacul pasarilor. Martea din prima saptamana a Postului Mare era numita si Martea stramba sau Spolocania. In aceasta zi femeile luau furca de tors si mergeau la crasma satului pentru a se "clati" cu tuica de mancarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper in credinta ca le va creste canepa mare, iar pentru a fi sigure de aceasta reusita aruncau cu paharul de bautura in tavan zicand: "atata sa creasca canepa in vara". In aceasta zi se manca doar paine nedospita si se bea moare de varza acra. In prima sambata din Postul Mare se sarbatorea Ziua lui San - Toader, sfant care a fost canonizat de catre biserica ortodoxa datorita faptelor sale dar pe care traditia populara il tine de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. San - Toader si caii ce-l insoteau rupeau, conform traditiei, lantul lui Sant - Ion pentru a lasa drum liber anotimpului calduros. Ei pazeau Soarele pentru a evita fuga acestuia catre miaza - noapte si pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea,vesnica. Cailor lui San-Toader le erau consacrate de la cinci pana la douasprezece zile, incepand cu Lunea Curata, Saptamana Alba fiind cunoscuta si sub numele de Saptamana Cailor lui San - Toader. Conform credintei populare, caii lui San -Toader sunt fiinte mitice hipomorfe, cu aspect de flacai dar care au coada, ascunsa in itari, si copite, ascunse in opinci. Ei introneaza ordinea la inceputul Postului Mare, inchizand sezatorile si petrecerile. In noptile Cailor lui San - Toader, fetele nu mergeau la sezatori, se inchideau in case si rasturnau cu gura in jos toate vasele pentru a impiedica aceste spirite naprasnice sa se ascunda in ele. Cel mai important, dar si cel mai temut, dintre cai este San - Toaderul cel Schiop sau San - Toaderul cel Mare celebrat in sambata Saptamanii Albe. In saptamana numita a Cailor lui San - Toader, femeile nu urzeau,"pentru a nu li se incurca firele", si nu torceau, ca "sa nu te calce caii". In sambata lui Toader, inainte de rasaritul soarelui, fetele se duceau in padure, in locuri curate, "unde nu ajung gainile si nu se aud cainii", si cautau radacini de iarba mare sau popalnic. Cand sapau aceste plante, in locul de unde luau radacinile puneau sare, faina sau alte produse. Intoarse acasa, fetele fierbeau aceste radacini iar cu lesia rezultata se spalau pe cap in credinta ca le va creste parul mare si frumos. Dupa spalarea capului, in timp ce se pieptanau, fiecare zicea: "Toadere, San - Toadere,/Da cosita fetelor cat coada iepelor/Si chica pruncilor cat coama cailor". Tot in dimineata Sambetei lui San - Toader, se mai obisnuia ca fetele sa adune din ieslea cailor strohul de fan, il fierbeau in vase curate si se spalau cu fiertura astfel obtinuta pe cap, in credinta ca vor avea parul frumos si bogat si vor fi placute flacailor. Un alt obicei din aceasta zi, pastrat pana tarziu in Bucovina, era acela al tunderii coamei la vitei si manji si al cozilor la iepe (actiune cunoscuta sub numele de costrujire), parul rezultat fiind pus in musuroaiele de furnici pentru ca "animalele din gospodarie sa se inmulteasca precum furnicile". In sambata de San - Toader se facea coliva de grau (Coliva lui San - Toader) care se ducea la biserica unde se sfintea si se impartea copiilor sau oamenilor saraci. Din aceasta sambata incepeau slujbele speciale pentru morti, slujbe ce aveau loc in fiecare sambata din Postul Mare si se terminau in Joia Mare. In Sambata lui San - Toader se desfasura, astfel, un scenariu complex de innoire simbolica a timpului calendaristic, celebrat alta data, mai ales in mediile pastorale, la inceput de primavara. Din martea de dupa Lasatul Secului incepe Postul Mare propriu-zis, ce dureaza sapte saptamani, etapa calendaristica in care nu se consuma carne, lapte, branza si oua, alimentatia bazandu-se integral pe produsele vegetale. In aceasta perioada in gospodariile traditionale se desfasura o intensa activitate in domeniul industriei textile casnice. Se torcea de zor, se tesea iar femeile tinere si fetele isi coseau, pe ascuns, frumoasele camasi cu care se imbracau in ziua de Pasti. Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numita Miezul Paresimilor. Local, in Bucovina, denumirea acestei sarbatori a incetat sa mai exprime impartirea Postului in parti egale, devenind Miezul Paretilor in sensul de pereti despartitori. Aceasta sarbatoare cade intotdeauna intr-o zi de miercuri. Ziua oferea, alta data, gospodinelor prilejul de a numara ouale stranse pana atunci si de a evalua numarul de oua de care aveau nevoie pentru buna pregatire. a Sarbatorii Pascale De asemenea, femeile socoteau acum cat s-a tors din cantitatea totala de canepa, apreciind data aproximativa cand urma sa se termine operatia, intrucat era obligatoriu ca aceasta activitate sa se incheie pana la Joia Mare.

Postul Pastelui

Postul Pastelui (Postul Mare sau Postul Patruzecimii) este cel mai lung post din calendarul crestin-ortodox si dureaza sapte saptamani, adica 48 de zile, fiind unul dintre cele mai restrictive. Postul nu este un scop in sine. Trebuie sa privim intotdeauna acest timp de penitenta in legatura cu Invierea lui Hristos. Un motiv de bucurie, bucurie pe care o putem trai si trebuie sa o traim in timpul Postului Mare. Invierea lui Hristos este cea mai mare sarbatoare a crestinatatii. Postul Mare, pregatirea primirii in inima curata a acestei sarbatori. Poti trai pentru o bucurie, bucurandu-te. Sa intelegem bine la ceea ce suntem chemati sa traim in aceasta perioada a Postului Mare. Sa traim timpul postului ca un timp in care, examinandu-ne constiintele, golim tot ceea ce este pacat pentru a ne umple de iubire si sfintenie. Cei care nu au reusit sa posteasca ar putea încerca sa faca acest lucru fie si pentru cateva zile, intrucat Postul înseamna exercitiu si poate fi interpretat drept cumpatare atunci cand este vorba de mancare si bautura, dar si bunatate, rabdare si întelegere in relatiile cu cei din jur. Postul nu înseamna numai alimentatie fara carne, lapte, branza si oua, ci mult mai mult, respectiv iertare, împacare, bunatate si rabdare. Postul vine din grecescul «asceza» si înseamna exercitiu. Deci, perioada postului este o perioada în care oamenii trebuie sa faca exercitii pentru a fi mai buni, mai întelepti, mai blanzi, sa priveasca mai mult la ei si mai putin la cei din jur, sa nu fie lacomi la mancare chiar daca alimentele sunt fara carne sau lactate, pentru ca lacomia este un pacat. In plus, sunt scutiti de la post copiii, batranii, militarii, oamenii care calatoresc si bolnavii. Mai mult, este preferabil ca o persoana sa posteasca fie si o singura zi, daca nu poate mai mult, dar în acea zi sa fie respectata traditia ortodoxa. Postul propriu-zis este comparat cu calatoria de patruzeci de zile a poporului evreu in pustiu. De-a lungul acestei calatorii, Dumnezeu a savarsit mai multe minuni si, prin analogie, acelasi model de explicatie este data de Sfintii Parinti celor patruzeci de zile de Post. Ultima saptamina a Postului care precede sarbatoarea este Saptamana Mare, care incepe cu Duminica Floriilor si se termina cu Duminica Pascala. Sarbatoarea Pastelui incepe de fapt cu Duminica Floriilor, cind se sarbatoreste intrarea lui Hristos in Ierusalim. In ziua de joi a Saptaminii Mari, clopotele inceteaza sa mai bata. Vor mai bate doar in Simbata Mare. Aceasta zi este, totodata, si inceputul chinurilor Mintuitorului. Vinerea este ziua rastignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Ziua de vineri era considerata mereu zi fara noroc. In aceasta zi nu se obisnuiau muncile legate de cultivarea pamintului sau de cresterea animalelor, nu se aprindea foc si nu se cocea piine. Regulile bisericesti au stabilit ca zilele randuite pentru ajunare, adica abtinerea totala de la mancare si bautura, sunt lunea si martea din prima saptamana a Postului, iar in ultima saptamana a postului, numita si a patimilor, se ajuneaza luni, marti, miercuri, vineri si sambata. In aceste zile se pot consuma seara paine si apa. In zilele de miercuri din post se ajuneaza pana seara, cand se consuma paine si legume fierte, fara untdelemn. In celelalte zile din saptamina, din tot timpul Postului Mare, se mananca o singura data pe zi, seara, hrana uscata, iar sambata, si untdelemn si putin vin. In toata aceasta perioada sunt doua dezlegari la peste pe 25 martie, de Buna Vestire, si pe 16 aprilie de Intrarea Domnului in Ierusalim (Florii). Postul alimentar trebuie insotit de abstinenta sexuala, dar mai ales de conduita morala. Spre sfirsitul Postului, credinciosii trebuie sa se spovedeasca si apoi, daca primesc dezlegare din partea parintelui duhovnic, sa primeasca Sfinta Impartasanie. Este importanta starea de spirit pe care o au credinciosii in aceasta perioada. In Postul Pastelui nu se fac cununii religioase. Recomandarile medicale Din punct de vedere medical, postul este perceput ca o schimbare a regimului alimentar. Are loc trecerea de la o alimentatie bazata in principal pe alimente conservate, de origine animala, la o alimentatie in principiu de origine vegetala, bazata pe oferta de primavara, leguminoasa in special, care creeaza un aport de vitamine si minerale ce ajuta organismul sa treaca peste astenia de primavara. Este recomandata o alimentatie din care sa lipseasca carnea, ouale, untul si laptele. O data cu trecerea la alimentatia de post are loc o scadere a aportului de proteine si grasimi de origine animala. Acestea asigura o senzatie de satietate de durata mai lunga datorita digestiei mai greoaie. Astfel, poate aparea necesitatea ca de la un regim de 3-4 mese principale zilnic sa se treaca la 4-5 mese/zi, lucru absolut normal. Se va urmari o dozare adecvata a portiilor din punct de vedere caloric, pentru a nu aparea o supra/subalimentare. Alimente care nu se mananca:
  • oua
  • lapte
  • branza
  • carne
  • unt
  • smantana, toate produsele lactate
Alimente care se pot manca:
  • orice produs din soia: carne de soia, lapte de soia, iaurt de soia
  • legume si fructe
  • halva
  • biscuiti
  • produse de patiserie fara oua, lapte, branza, unt sau carne
  • miere, dulceturi
  • fulgi de orice fel: orz, ovaz, porumb
  • muraturi
  • mamaliga
  • zacusca
  • masline
  • fructe uscate
Surse: Postul Mare, Sfaturi ortodoxe, Postul Pastelui, Postul, o bucurie

CANONUL MARE al Sfântului Pãrintelui nostru Andrei Criteanul Ierusalimiteanul

CANONUL MARE al Sfântului Pãrintelui nostru Andrei Criteanul Ierusalimiteanul Cântarea 1-a, glasul al 6-lea: Irmosul: Ajutor si acoperitor s-a facut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu si-L voi slavi pe El; Dumnezeul pãrintelui meu si-L voi înãlta pe El, cãci cu slavã S-a preaslãvit (de douã ori) Stih: Miluieste-mã, Dumnezeule, miluieste-mã. De unde voi începe a plânge faptele vietii mele celei ticãloase ? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dã-mi iertatea gresealelor. Vino, ticãloase suflete, împreuna cu trupul tãu de te mãrturiseste la Ziditorul tuturor. Si îndepãrteazã-te de acum de nebunia cea mai dinainte si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocãintã. Râvnind neascultãrii lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrãcat de Dumnezeu si de împãrãtia cea pururea fiitoare si de desfãtare, pentru pãcatele mele. Vai, ticãloase suflete! Pentru ce te-ai asemãnat Evei celei dintâi? Cã ai cãzut rãu si te-ai rãnit amar; cã te-ai atins de pom si ai gustat cu îndrãznealã mâncarea cea nechibzuitã. În locul Evei celei trupesti, fãcutu-s-a mie Evã întelegãtoare gândul cel cu poftã trupeascã, arãtându-mi cele plãcute, si gustând pururea din bãutura cea amarã. Dupã dreptate a fost lepãdat Adam din Eden, nepãzind singura Ta poruncã, Mântuitorule. Dar eu, care am cãlcat totdeauna cuvintele Tale cele dãtãtoare de viatã, ce voi pãtimi? Covârsind eu de bunãvoie uciderea lui Cain, m-am fãcut cu stiintã ucigas al sufletului, umplându-mi trupul de viermi, si rãzboindu-mã împotriva lui, cu faptele mele cele rele. Nu m-am asemãnat, Iisuse, dreptãtii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ti-am adus Tie niciodatã, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfã curatã, nici viatã fãrã de prihanã. Precum Cain asa si noi, ticãlosule suflete, am adus fapte murdare Fãcãtorului tuturor si jertfã vrednicã de mustrare si viatã netrebnicã; pentru aceasta ne-am si osândit împreunã. Ziditorule, fãcându-mã lut viu, ai pus întru mine trup si oase si suflare si viatã; dar, o! Fãcãtorul meu, Mântuitorul meu si Judecãtorul meu, primeste-mã pe mine cel ce mã pocãiesc. Mãrturisesc Tie, Mântuitorule, pãcatele pe care le-am fãcut, si rãnile sufletului si ale trupului meu, pe care tâlhãreste le-au pus înlãuntrul meu gândurile cele ucigãtoare. De am si gresit, Mântuitorule, dar stiu cã esti iubitor de oameni; bati cu milã si Te milostivesti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi, si alergi ca un pãrinte, chemând pe cel rãtãcit. Pe mine, cel lepãdat înaintea usilor Tale, Mântuitorule, mãcar la bãtrânete nu mã lãsa în iad desert, ci mai înainte de sfârsit, ca un iubitor de oameni, dã-mi iertare gresealelor. Eu sunt cel cãzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rãnit acum de ele si plin de bube; dar Tu însuti venind de fatã, Hristoase Mântuitorule, vindecã-mã. Preotul, vãzându-mã mai înainte, a trecut de mine, si levitul, vãzându-mã gol în nenorocire, nu m-a bãgat în seamã; iar Tu, Iisuse, Cel ce ai rãsãrit din Maria, venind de fatã, miluieste-mã. Mielule al lui Dumnezeu, Cel ce ai ridicat pãcatele tuturor, ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului si, ca un milostiv, dã-mi lacrimi de umilintã. Vremea este a pocãintei, vin cãtre Tine, Fãcãtorul meu; ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului, si, ca un îndurat, dã-mi iertare de greseale. Sã nu mã urãsti, Mântuitorule, sã nu mã lepezi de la Fata Ta; ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului, si, ca un milostiv, dã-mi iertare de greseale. Gresealele mele, Mântuitorule, cele de voie si cele fãrã de voie, cele vãdite si cele ascunse, cele stiute si cele nestiute, toate iertându-le, ca un Dumnezeu, milostiveste-Te si mã mântuieste. Din tinerete, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepãdat, si mi-am trecut toatã viata cu pofte, neîngrijindu-mã si lenevindu-mã; pentru aceasta strig Tie, Mântuitorule: mãcar la sfârsit mântuieste-mã. Bogãtia sufletului cheltuind-o întru pãcate, pustiu sunt de virtuti crestinesti si, flãmânzind, strig: Pãrinte al îndurãrilor, apucând înainte, miluieste-mã. Înaintea Ta cad, Iisuse; gresit-am Tie, milostiveste-Te spre mine; ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului si, ca un îndurat, dã-mi lacrimi de umilintã. Sã nu intri cu mine la judecatã, vãdind faptele mele, cercetând cuvintele si îndreptând pornirile; *** ci cu îndurãrile Tale, trecând cu vederea rãutãtile mele, mântuieste-mã, Atotputernice. Stih: Cuvioasã maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Tu-mi dã har luminãtor, din osârdia ta cea dumnezeiascã de sus, ca sã scap de întunericul patimilor; si sã laud din inimã faptele vietii tale cele frumoase, Marie. Plecându-te dumnezeiestilor legi ale lui Hristos, la Dânsul ai venit, lãsând pornirile desfãtãrilor cele neoprite, si toatã virtutea, ca pe una singurã, cu multã cucernicie ai sãvârsit-o. Stih: Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu rugãciunile tale, Andrei, scapã-ne de patimile cele fãrã de cinste si te rugãm sã ne arati pãrtasi acum împãrãtiei lui Hristos, pe noi, cei ce Te lãudãm pe Tine, strãlucite, cu credintã si cu dragoste. Slavã..., a Treimii: Treime, Fiintã preaînaltã, Cãreia ne închinãm întru o Unime, ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului si, ca o milostivã, dã-mi lacrimi de umilintã. Si acum..., a Nãscãtoarei: Nãscãtoare de Dumnezeu, nãdejdea si folosirea celor ce te laudã pe tine, ridicã de la mine lantul cel greu al pãcatului si, ca o stãpânã curatã, mã primeste pe mine cel ce mã pocãiesc. Si iarãsi irmosul: Ajutor si acoperitor... Cântarea a 2-a Irmosul: Ia aminte, Cerule, si voi grãi; si voi lãuda pe Hristos, Care a venit din Fecioarã cu trup. (de douã ori) Stih: Miluieste-mã Dumnezeule, miluieste-mã Ia aminte, Cerule, si voi grãi; pãmântule, primeste în urechi glasul celei ce se pocãieste lui Dumnezeu si-L laudã pe Dânsul. Ia aminte, Dumnezeule, Mântuitorul meu, cu ochiul Tãu cel blând, si primeste mãrturisirea mea cea cãlduroasã. Mai mult decât toti oamenii, eu însumi am gresit Tie; ci Te milostiveste, Mântuitorule, ca un Dumnezeu, spre fãptura Ta. Viforul rãutãtilor m-a cuprins, Milostive Doamne; ci, ca lui Petru, întinde-mi si mie mâna Ta. Lacrimile desfrânatei, Îndurate, si eu le vãrs înaintea Ta; milostiveste-Te spre mine, Mântuitorule, cu îndurarea Ta. Întunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu plãcerile poftelor, si cu totul, toatã mintea tãrânã mi-am fãcut. Ruptu-mi-am acum vesmântul cel dintâi, pe care mi l-ai tesut mie, Ziditorule, dintru început; si pentru aceasta zac acum gol. Imbrãcatu-m-am acum în hainã ruptã, pe care mi-a tesut-o mie sarpele cu sfãtuirea, si mã rusinez. Lucrat-au pe spatele meu toti mai marii rãutãtilor, lungind asupra mea fãrãdelegea lor. Pierdutu-mi-am frumusetea cea întâi ziditã si podoaba mea; si acum zac gol si mã rusinez. Cusutu-mi-a haine de piele pãcatul, golindu-mã de haina cea dintâi tesutã de Dumnezeu. Îmbrãcat sunt cu îmbrãcãminte de rusine, ca si cu niste frunze de smochin, spre vãdirea patimilor mele celor din bunãvointa mea. Îmbrãcatu-m-am urât cu hainã împestritatã si sângeratã rusinos, prin curgerea vietii celei cu patimi si iubitoare de desfãtãri. Pãtat-am haina trupului meu, si cu totul am întinat podoaba cea dupã chipul si dupã asemãnarea Ta, Mântuitorule. Cãzut-am întru întristarea patimilor, si în stricãciunea cea materialnicã; si pentru aceasta acum vrãjmasul mã necãjeste. Viatã iubitoare de cele materiale si iubitoare de averi, alegând eu în loc de sãrãcie, Mântuitorule, m-am împresurat acum cu sarcinã grea. Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrãcãmintea de multe feluri a gândurilor rusinoase si sunt osândit. Îgrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afarã, nebãgând seamã de cortul dinlãuntru, cel dupã chipul lui Dumnezeu. Fãcându-mi urâtenia chip patimilor mele, prin pofte iubitoare de plãceri, mi-am stricat frumusetea mintii. Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumusetea chipului celui dintâi; dar ca pe o drahmã, oarecând, cãutându-mã, asa mã aflã. Pãcãtuit-am ca si desfrânata si strig Tie: eu însumi am gresit! Primeste, Mântuitorule, ca mir si lacrimile mele. Alunecat-am în desfrânare ca David si m-am umplut de noroi; dar Tu, Mântuitorule, spalã-mã si pe mine cu lacrimile mele. Fii mie milostiv, strig Tie ca si vamesul; Mântuitorule, curãteste-mã; cã nimeni din cei din Adam n-au gresit Tie, ca mine. Nici lacrimi, nici pocãintã nu am, nici umilintã; ci Tu însuti acestea, Mântuitorule, dãruieste-mi-le, ca un Dumnezeu. Usa Ta sã nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci s-o deschizi mie, celui ce mã pocãiesc cãtre Tine. Iubitorule de oameni, Cel ce voiesti ca toti sã se mântuiascã, Tu mã cheamã si mã primeste ca un bun, pe mine cel ce mã pocãiesc. Ascultã suspinurile sufletului meu, si primeste picãturile ochilor mei, Doamne, si mã mântuieste. A Nãscãtoarei: Preacuratã Fecioarã, Nãscãtoare de Dumnezeu, ceea ce una esti prealãudatã, roagã-te îndelung, ca sã ne mântuim noi. Alt canon Irmosul: Vedeti, vedeti! Cã Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat manã, si apã din piatrã am izvorât de demult, în pustie, poporului Meu, cu singurã dreapta si cu tãria Mea. Vedeti, vedeti! Cã Eu sunt Dumnezeu; ascultã, suflete al meu, pe Domnul, Cel ce strigã, si te depãrteazã de la pãcatul cel dintâi; si te teme, ca de un judecãtor si Dumnezeu. Cui te-ai asemãnat, mult-pãcãtosule suflete? Numai lui Cain celui dintâi si lui Lameh aceluia? Ucigându-ti cu pietre trupul prin fapte rele, si omorându-ti mintea cu pornirile cele nebunesti. Pe toti cei mai înainte de lege întrecându-i, o suflete, lui Set nu te-ai asemãnat, nici lui Enos ai urmat, nici lui Enoh cel ce a fost mutat la cer, nici lui Noe; ci te-ai arãtat sãrac de viata dreptilor. Tu însuti, suflete al meu, ai deschis zãvoarele mâniei Dumnezeului tãu, si ti-ai înecat trupul, ca si tot pãmântul, si faptele si viata; si ai rãmas afarã de corabia cea mântuitoare. Bãrbat am ucis spre ranã mie, si tânãr spre vãtãmare, Lameh plângând a strigat; iar tu nu te cutremuri, o, suflete al meu, întinându-ti trupul si mintea pãtându-ti. O, cum am râvnit lui Lameh, celui mai înainte ucigas! Sufletul ca pe un bãrbat, mintea ca pe un tânãr si trupul ca pe un frate mi-am ucis, ca si Cain ucigasul, cu pornirile cele poftitoare de plãceri. Turn ti-ai închipuit sã zidesti, o suflete, si întãriturã sã faci poftelor tale, de n-ar fi oprit Ziditorul voile tale, si de n-ar fi surpat pânã la pãmânt mestesugirile tale. Plouat-a Domnul oarecând foc din cer, arzând fãrãdelegea cea înfierbântatã a sodomenilor; iar tu ti-ai aprins focul gheenei întru care va sã arzi, o, suflete. Rãnitu-m-am, vãtãmatu-m-am, iatã sãgetile vrãjmasului au pãtruns sufletul meu si trupul. Iatã, rãnile si bubele si zdruncinãturile strigã, si vãtãmãturile patimilor mele cele de voie alese. Cunosteti si vedeti cã Eu sunt Dumnezeu Cel ce ispitesc inimile, înfrânez cugetele si vãdesc faptele, ard pãcatele, judec pe orfan si pe smerit si pe sãrac. Cuvioasã Maica Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Întins-ai mâinile tale cãtre înduratul Dumnezeu, Marie, afundatã întru adâncul rãutãtilor, si ti-a întins mânã de ajutor cu milostivire, ca si lui Petru, cãutând cu adevãrat întoarcerea ta. Cuvioasã Maica Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Cu toatã osârdia si cu dragostea ai alergat cãtre Hristos, urând calea cea dintâi a pãcatului; si în pustiile cele neumblate hrãnindu-te si poruncile Lui cele dumnezeiesti curat sãvârsind. Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Sã vedem, sã vedem, o suflete, iubirea de oameni a lui Dumnezeu si a Stãpânului; pentru aceasta, mai înainte de sfârsit sã cãdem înaintea Lui cu lacrimi, strigând: cu rugãciunile lui Andrei, Mântuitorule, miluieste-ne pe noi. Slavã..., a Treimii: Treime fãrã început, neziditã, nedespãrtitã Unime, primeste-mã pe mine cel ce mã pocãiesc, si mã mântuieste pe mine, cel ce am gresit; a Ta zidire sunt, nu mã trece cu vederea; ci mã iartã si mã izbãveste de osânda focului. Si acum..., a Nãscãtoarei: Precuratã Stãpânã Nãscãtoare de Dumnezeu nãdejdea celor ce aleargã la tine, si limanul celor înviforati, pe Milostivul si Fãcãtorul si Fiul tãu, fã-L îndurat si mie cu rugãciunile tale. Si iarãsi irmosul: Vedeti, vedeti... Cântarea a 3-a: Irmosul: Pe piatra cea neclintitã a poruncilor Tale Hristoase, întãreste inima mea. (de douã ori) Stih: Miluieste-mã ,Dumnezeule, miluieste-mã. Foc de la Domnul plouînd, oarecând, a ars Domnul de demult pãmântul sodomenilor. În munte scapã, suflete, ca Lot acela, si apucã si te izbãveste în Sigor. Fugi de aprindere, o, suflete! Fugi de arderea Sodomei! Fugi de pieirea cea din dumnezeiasca vãpaie! Mãrturisescu-mã Tie, Mântuitorule: pãcãtuit-am, pãcãtuit-am Tie, fãrã mãsurã; dar lasã-mi, iartã-mi, ca un Îndurat. Pãcãtuit-am Tie, eu singur pãcãtuit-am mai mult decât toti; Hristoase Mântitorule, nu mã trece cu vederea. Tu esti Pãstorul cel Bun; cautã-mã pe mine mielul, si rãtãcit fiind, nu mã trece cu vederea. Tu esti dulcele Iisus, Tu esti Ziditorul meu; întru Tine, Mântuitorule, mã voi îndrepta. A Treimii: Preasfântã Treime, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi. O, Treime, Unime Dumnezeule, mântuieste-ne pe noi de înselãciune si de ispite si de primejdii! A Nãscãtoarei: Preasfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Bucurã-te pântece primitor de Dumnezeu! Bucurã-te scaunul Domnului! Bucurã-te Maica vietii noastre. Alt Canon Irmosul: Întãreste,Doamne, pe piatra poruncilor Tale, inima mea cea clintitã; cã Însuti esti sfãnt si Domn. (de douã ori) Izvor de viatã Te-am cãstigat pe Tine surpãtorul mortii, si strig Tie din inima mea mai înainte de sfãrsit: Gresit-am! Milostiveste-Te si mã mântuieste. Pãcãtosilor din vremea lui Noe am urmat, Mântuitorule, mostenind osândirea acelora, întru cufundarea potopului. Gresit-am, Doamne, gresit-am Tie! Milostiveste-Te spre mine. Cã nu este cineva între oameni, din cei care au gresit, pe care sã nu-l fi întrecut eu cu gresealele. Lui Ham aceluia, batjocoritorul de tatã, urmând, suflete, n-ai acoperit rusinea aproapelui, cu fata înapoi întorcându-te. Binecuvâtarea lui Sem nu ai mostenit, ticãlosule suflete, si mostenire desfãtatã n-ai luat, ca Iafet în pãmântul iertãrii. Din pãmântul Haran, adicã din pãcat, iesi, suflete al meu, si vino la pãmântul care izvorãste de-a pururea nestricãciune vie, pe care Avraam a mostenit-o. De Avraam ai auzit, suflete al meu, care si-a lãsat oarecând pãmântul pãrintilor si s-a fãcut strãin. Urmeazã si tu alegerii aceluia. La stejarul din Mamvri ospãtând patriarhul pe îngeri, a luat la bãtrânete vânatul fãgãduintei. Întelegând pe Isaac, ticãlosule suflete al meu, cã a fost jertfit tainic jertfã nouã, cu ardere de tot Domnului, urmeazã vointei lui. Auzit-ai, suflete al meu, de Ismael, cã a fost gonit ca un fecior din ?? slujnicã; trezeste-te, vezi, ca nu cumva pãcãtuind, sã suferi ceva asemenea. Agarei egiptencei celei de demult te-ai asemãnat, suflete, fãcându-te rob de bunãvoia ta, si nãscând semetia, ca pe un nou Ismael. Scara lui Iacov o stii, suflete al meu, care s-a arãtat de la pãmânt spre cele ceresti; pentru ce n-ai avut treaptã tare, credinta cea dreaptã? Preotului lui Dumnezeu, si împãratului celui înstrãinat între oameni de viata lumii, urmeazã, adicã, asemãnãrii lui Hristos. Sã nu te faci stâlp de sare, suflete, întorcându-te înapoi; sã te înfricoseze pilda Sodomei; sus în Sigor mântuieste-te! De arderea pãcatului fugi, suflete al meu, ca si Lot. Fugi de Sodoma si de Gomora; fugi de flacãra a toatã pofta cea nebuneascã. Miluieste-mã, Doamne, miluieste-mã strig Tie, când vei veni cu îngerii Tãi, sã rãsplãtesti tuturor dupã vrednicia faptelor. Rugãciunea celor ce Te laudã pe Tine, Stãpâne,nu o lepãda; ci Te milostiveste, Iubitorule de oameni, si dãruieste iertare celor ce se roagã Tie cu credintã. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Cuprins sunt de tulburarea valurilor si de furtuna pãcatelor. Dar tu, maicã, mântuieste-mã ?? acum si mã scoate la limanul dumnezeiestii pocãinte. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Rugãciune cu osârdie aducând si acum, cuvioasã, cãtre preamilostiva Nãscãtoare de Dumnezeu; cu rugãciunile tale deschide-mi dumnezeiestile intrãri. Cuvioase Pãrinte Andreie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu rugãciunile tale dãruieste-mi si mie iertare datoriilor, o Andreie, arhiereule al Cretei; cã tu esti învãtãtor preaales al pocãintei. Slavã..., a Treimii Treime neamestecatã,neziditã, Fiule fãrã început, Care esti lãudatã în Treimea Fetelor, mântuieste-ne pe noi, care ne închinãm stãpânirii Tale cu credintã. Si acum..., a Nãscãtoarei: Pe Fiul cel fãrã de ani din Tatãl, sub ani L-ai nãscut, nestiind de bãrbat, Nãscãtoare de Dumnezeu. Minune strãinã! Cã alãptând,ai rãmas fecioarã. Si iar irmosul:Întãreste, Doamne... Apoi Sedealna, alcãtuire a lui Iosif, glasul al 8-lea: Podobie: Înviat-ai din morti... Luminãtori de Dumnezeu luminati, cei ce însivã ati fost vãzãtori ai Mântuitorului, luminati-ne pe noi cei ce suntemîn întunericul vietii, ca sã umblãm acum, ca în zi, cu bunã cuviintã, întru lumina postului, alungând patimile cele de noapte, si sã vedem si noi luminatele Patimi ale lui Hristos, bucurându-ne. Slavã..., altã Sedealnã, glasul al 8-lea: Podobie: Porunca cea cu tainã... Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugãciune lui Hristos, ca sã trecem toti curgerea postului, sãvârsind rugãciuni cu umilintã, si sãvârsind virtuti cu osârdie; ca în acest chip sã ajungem sã vedem Învierea cea slãvitã a lui Hristos Dumnezeu, slavã si laudã aducând. Si acum..., a Nãscãtoarei: Acelasi glas si podobie: Nãscãtoare de Dumnezeu, roagã-te împreunã cu Apostolii, Fiului si Cuvântului lui Dumnezeu,Cel necuprins, Care S-a nãscut în chip de negrãit din tine mai presus de gând, sã dãruiascã lumii pace curatã si sã ne dea nouã iertare pãcatelor mai înainte de sfârsit, si sã învredniceascã pe robii tãi împãrãtiei ceresti, pentru bunãtatea Sa cea preamultã. Cântarea a 4-a, glasul al 8-lea: Irmosul: Auzit-am, Doamne, auzul Tãu si m-am temut, înteles-am lucrurile Tale si am slãvit puterea Ta, Stãpâne. (de douã ori) Apostolii lui Hristos cei luminati, care au vietuit cu înfrânare, usureazã nouã vremea postului, cu dumnezeiestile lor mijlociri. Organul cel cu douãsprezece coarde, ceata cea dumnezeiascã a ucenicilor, a cântat cântarea de mântuire, tulburând cântãrile cele viclene. Cu ploile duhului ati adãpat toatã lumea, alungând, preafericitilor, seceta multimii zeilor. A Nãscãtoarei: Mântuieste-mã pe mine, cel care mã smeresc, care am vietuit cu semetie, tu, care ai nãscut pe Cel ce a înãltat firea cea smeritã, Preacuratã. Altã Tricântare, acelasi glas: Irmos: Auzit-am Doamne... Preacinstitã ceatã a apostolilor, îndeamnã-te a ruga pe Ziditorul tuturor ca sã ne miluiascã pe noi, care te lãudãm pe tine. Fiind ca niste lucrãtori ai lui Hristos, Apostoli, si lucrând cu dumnezeiescul Cuvânt, toatã lumea I-ati adus totdeauna roade. Vie v-ati fãcut lui Hristos, Celui cu adevãrat iubit; cã ati izvorât în lume vinul Duhului, Apostoli. A Treimii: Preasfântã Treime, Dumnezeul nostru, slavã Tie. Sfântã Treime asemãnãtoare, care esti mai presus stãpânitoare, Cea preaputernicã, Pãrinte, Cuvântule si Duhule Sfinte, Dumnezeule, luminã si viatã, pãzeste turma Ta. A Nãscãtoarei: Preasfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Bucurã-te scaun în chipul focului. Bucurã-te sfesnic purtãtor de fãclie. Bucurã-te muntele sfintirii, chivotul vietii, cortul Sfintei Sfintelor. Alt canon Irmosul: Auzit-a proorocul de venirea Ta, Doamne, si s-a temut: cã aveai sã te nasti din Fecioarã, si oamenilor sã Te arãti, si a grãit: auzit-am auzul Tãu si m-am temut; slavã puterii Tale, Doamne. (de douã ori) Lucrurile Tale nu le trece cu vederea, zidirea Ta nu o pãrãsi, Drepte Judecãtorule; cã de am si pãcãtuit eu însumi ca un om, si mai mult decât tot omul, Iubitorule de oameni, dar ai putere ca un Domn al tuturor a ierta pãcatele. Se apropie, suflete, sfârsitul, se apropie si nu te îngrijesti, nu te pregãtesti; vremea se scurteazã, scoalã-te; aproape lângã usi este Judecãtorul: ca un vis, ca o floare trece vremea vietii. Pentru ce în desert ne tulburãm? Desteaptã-te, o, sufletul meu! Ia seama faptelor tale pe care le-ai fãcut, si adu-le la vedere; varsã picãturi de lacrimi; spune cu îndrãznealã faptele tale, si cugetele tale lui Hristos si te îndrepteazã. N-a fost în viatã pãcat, nici faptã, nici rãutate, pe care sã nu le fi sãvârsit eu, Mântuitorule, cu mintea si cu cuvântul, cu vointa si cu gândul si cu stiinta, si cu fapta pãcãtuind, ca altul nimeni nici odinioarã. Din aceasta m-am judecat, din aceasta m-am osândit, eu, ticãlosul, adicã din cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai puternic; Judecãtorule, Mântuitorul meu si cunoscãtorule, crutã-mã, izbãveste-mã si mã mântuieste pe mine, robul Tãu. Scara pe care a vãzut-o de demult marele între patriarhi, suflete al meu, este arãtarea suirii celei de lucrare si a înãltãrii gândului; deci, de voiesti sã vietuiesti cu lucrarea si cu cunostinta si cu înãltarea gândului, înnoieste-te. Arsita zilei a rãbdat patriarhul pentru lipsã si frigul noptii a suferit, în toate zilele fãcând câstig; pãstorind, trudindu-se si slujind, ca sã-si ia amândouã femeile. Prin douã femei întelege: fapta si cunostinta întru înaltã gândire; prin Lia fapta, ca ceea ce a fost cu multi copii. Iar prin Rahela, gândirea, ca cea mult-ostenitoare. Cã fãrã de osteneli nici fapta, nici gândirea nu se va sãvârsi, suflete. Privegheazã, o, suflete al meu, si te fã deosebit, ca cel mare între patriarhi; ca sã dobândesti fapta cu gândirea cea înaltã; ca sã te faci minte vãzãtoare de Dumnezeu, sã ajungi în norul cel neapus cu gândirea, si sã te faci negutãtor de lucruri mari. Pe cei doisprezece patriarhi nãscându-i cel mare între patriarhi, ti-a fãcut tie tainic, suflete al meu, scarã spre suirea cea de faptã, pe fii sãi, ca pe niste temeiuri si trepte, ca niste suisuri preaîntelepte asezându-i. Lui Esau cel urât asemãnându-te, suflete, ai dat amãgitorului tãu întâia nastere, a frumusetii celei dintâi; si de la binecuvântarea pãrinteascã ai cãzut, si îndoit te-ai amãgit, ticãlosule, cu fapta si cu gândirea; pentru aceasta acum pocãieste-te. Edom s-a chemat Esau, pentru marea înversunare a amestecãrii cu femei. Cãci cu neînfrânarea pururea aprinzându-se si cu plãcerile întinându-se, Edom s-a numit, care înseamnã: înfierbântarea sufletului celui iubitor de pãcate. De Iov cel de pe gunoi auzind, o, suflete al meu, cã s-a îndreptãtit, n-ai râvnit bãrbãtiei aceluia, n-ai avut tãria gândului lui, întru toate care le-ai cunoscut, în cele ce ai stiut si în cele ce te-ai ispitit; si te-ai arãtat nerãbdãtor. Cel ce era mai înainte pe scaun, acum se vede gol în gunoi, cu rãni; cel cu multi fii si mãrit, de nãprasnã fãrã de fii si de casã lipsit; cã socotea gunoiul palat si rãnile mãrgãritar. Dupã vrednicia împãrãteascã fiind îmbrãcat cu diademã si cu porfirã, omul cel cu multã avere, si dreptul cel îndestulat de bogãtie si de animale, degrab sãrãcind, de avere si de stare si de împãrãtie s-a lipsit. De a fost acela drept si fãrã prihanã mai mult decât toti, si n-a scãpat de cursele si viclesugurile înselãtorului, dar tu fiind iubitor de pãcate, ticãloase suflete, ce vei face de se va întâmpla sã vinã asupra ta ceva din cele negândite? Trupul mi-am spurcat, duhul mi-am întinat, peste tot m-am rãnit; dar ca un doctor, Hristoase, amândouã prin pocãintã mi le tãmãduieste. Spalã-le, curãteste-le, Mântuitorul meu, aratã-le mai curate decât zãpada. Trupul tãu si sângele pentru toti Ti-ai pus, Cuvinte, rãstignindu-Te; trupul, adicã, ca sã mã înnoiesti, iar sângele ca sã mã speli. Duhul Ti-ai dat ca sã mã aduci, Hristoase, Pãrintelui Tãu. Sãvârsit-ai mântuirea în mijlocul pãmântului, Fãcãtorule, ca sã ne mântuim; de bunãvoie pe cruce ai fost rãstignit si Edenul cel ce se încuiase s-a deschis; cele de sus si cele de jos, fãptura si toate neamurile mântuindu-se, se închinã Tie. Fie mie scãldãtoare sângele cel din coasta Ta, totodatã si bãuturã si apa iertãrii ce a izvorât, ca sã mã curãtesc cu amândouã, ungându-mã si bând, si ca o ungere si bãuturã, Cuvinte, cuvintele Tale cele de viatã. Gol sunt, spre a intra în cãmara mirelui, gol sunt si spre a merge la nuntã si la cinã; candela mi s-a stins, fiind fãrã untdelemn, cãmara mi s-a închis dormind eu. Cina s-a mâncat; iar eu fiind legat de mâini si de picioare, am fost lepãdat afarã. Biserica a câstigat pahar coasta Ta cea purtãtoare de viatã, din care a izvorât nouã îndoit izvorul iertãrii si al cunostiintei: spre închipuirea celei vechi si a celei noi, a amânduror legilor, Mântuitorul nostru. Timpul vietii mele este scurt, si plin de dureri si de viclesug, dar întru pocãintã primeste-mã si întru cunostintã mã chiamã, ca sã nu mã fac cîstig de mâncare celui strãin; Mântuitorule, Tu însuti mã miluieste. Falnic sunt acum si semet, cu inima în desert si în zadar. Sã nu mã osândesti împreunã cu fariseul; ci mai ales dã-mi smerenia vamesului, Unule Îndurate, drepte Judecãtorule, si cu acesta împreunã mã numãrã. Stiu, Îndurate, cã am gresit, de am ocãrât vasul trupului meu; ci întru pocãintã mã primeste, si întru cunostintã mã cheamã, ca sã nu mã fac câstig, nici mâncare celui strãin. Ci tu însuti, Mântuitorule, mã miluieste. Însumi idol m-am fãcut, vãtãmându-mi cu poftele sufletul meu. Ci întru pocãintã mã primeste, si întru cunostintã mã chiamã, ca sã nu mã fac câstig, nici mâncare celui strãin. Ci Tu însiti, Mântuitorule, mã miluieste. N-am auzit glasul Tãu, n-am ascultat Scriptura Ta, Dãtãtorule de lege. Ci întru pocãintã mã primeste, si întru cunostintã mã cheama, ca sã nu mã fac câstig, nici mâncare celui strãin. Ci Tu însuti, Mântuitorule, mã miluieste. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Petrecând viatã fãrã de trup, cuvioasã, fiind cu trup, ai luat mare har de la Dumnezeu cu adevãrat, ca sã folosesti celor ce te cinstec cu credintã. Pentru aceasta ne rugãm tie, izbãveste-ne pe noi cu rugãciunile tale de toate încercãrile. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Întru adânc de necuviinte mari pogorându-te, nu te-ai oprit acolo, ci te-ai suit cu gând mai bun în chip lãmurit la virtutea cea desãvârsitã prin faptã, minunând, Cuvioasã Maicã Marie, firea îngereascã. Cuvioase pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Andrei, lauda pãrintilor, nu uita rugând cu rugãciunile tale, de fatã fiind tu, pe Treimea cea înalt dumnezeiascã, ca sã ne izbãvim de osândã, cei ce te chemãm pe tine, dumnezeiescul ocrotitor si podoaba Cretei. Slavã..., a Treimii: Nedespãrtitã în fiintã, neamestecatã în Fete, Dumenezeu Te cunosc pe Tine Dumnezeire, una în Treime ca pe Ceea ce esti întocmai cu împãrãtia si întocmai cu tronul; si strig Tie cântarea cea mare, ce se cântã întreit întru cele de sus. Si acum..., a Nãcãtoarei: Si ai nãscut si esti fecioarã, si ai rãmas întru amândouã cu firea Fecioarã. Cel ce S-a nãscut înnoieste legile firii, si pântecele a nãscut nesimtind dureri. Unde Dumnezeu voieste, se biruieste rânduiala firii; cã face câte voieste Si iarãsi irmosul: Auzit-a proorocul de venirea Ta... Cântarea a 5-a Irmosul: Dis-de-dimineatã, Iubitorule de oameni, mã rog lumineazã-mã si mã îndrepteazã la poruncile Tale, si mã învatã, Mântuitorule, sã fac voia Ta. (de douã ori) În noapte viata mea mi-am petrecut pururea; cã întuneric s-a fãcut mie si negurã adâncã noaptea pãcatului; ci ca pe un fiu al zilei aratã-mã pe mine, Mântuitorule. Lui Ruben asemãnându-mã eu, ticãlosul, fãcut-am sfat necuvios si cãlcãtor de lege asupra lui Dumnezeu celui înalt, întinându-mi patul, precum acela pe al tatãlui sãu. Mãrturisescu-mã Tie, Hristoase Împãrate; pãcãtuit-am, pãcãtuit-am ca mai înainte fratii lui Iosif, vânzând rodul curãtiei si al întelepciunii. De cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuire a Domnului; iar tu, suflete, cu totul te-ai vândut rãutãtilor tale. Lui Iosif cel drept si mintii lui celei curate, urmeazã ticãlosule si neiscusitule suflete, si nu te desfrâna cu pornirile cele nebunesti, fãcând fãrãdelege pururea. De s-a si sãlãsluit în groapã oarecând Iosif, Stãpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropãrii si al scuipãrii Tale a fost aceasta; iar eu ce-Ti voi aduce Tie întru acest chip vreodatã? Auzit-ai de cosul lui Moise, suflete, cel purtat de apele si de valurile râului, cã a fost pãzit de demult ca într-o cãmarã, scãpând de fapta cea amarã a voii lui Faraon. De ai auzit, ticãlosule suflete, de moasele ce ucideau oarecând partea bãrbãteascã, cea nevârstnicã, suge acum întelepciunea ca marele Moise. Nu ti-ai omorât mintea lovind-o, precum marele Moise pe egipteanul, ticãlosule suflete; si cum te vei sãlãslui, spune-mi, în pustietatea patimilor prin pocãintã? În pustietãti a locuit marele Moise. Vino dar, suflete, de urmeazã vietii lui, ca sã te învrednicesti a vedea si arãtarea lui Dumnezeu cea din rug. Toiagul lui Moise te închipuieste, suflete, care a lovit marea si a închegat adâncul, cu însemnarea dumnezeiestii Cruci; prin care vei putea si tu sã sãvârsesti lucruri mari. Aaron a adus lui Dumnezeu foc fãrã prihanã, fãrã viclesug; iar Ofni si Fineas, ca si tine suflete, au adus lui Dumnezeu viatã strãinã si întinatã. Greu la minte m-am fãcut, Stãpâne, ca si Faraon cel cumplit; Ianis si Iamvri la suflet si la trup, cufundat cu gândul! Ci ajutã-mi mie, Mântuitorule. Cu lut mi am amestecat gândul, eu ticãlosul. Spalã-mã, Stãpâne, în baia lacrimilor mele, mã rog Tie, albã ca zãpada fãcând hainatrupului meu. De voi cerceta faptele mele, Mântuitorule, mã vãd pe mine însumi întrecând pe tot omul cu pãcatele; cã întru cunostintã gândind am gresit, iar nu întru necunostintã. Crutã, crutã, Doamne, zidirea Ta. Pãcãtuit-am, iartã-mã,Cel ce esti însuti din fire curat, cãciafarã de Tine nimeni altul nu este fãrã patã. Pentru mine ai luat chipul meu, Dumnezeu fiind; arãtat-ai minuni vindecând pe cei leprosi si întãrind pe cei slãbãnogi; ai oprit curgerea de sãnge,Mântuitorule, celei ce s-a atins de poalele Tale. Celei ce avea curgere de sânge urmeazã, ticãlosule suflete, nãzuieste, tine-te de poalele lui Hristos, ca sã te izbãvesti de bãtãi si sã auzi de la Dânsul: credinta ta te-a mântuit! Celei gârbovite urmeazã, o suflete! Apropie-te, cazi la picioarele lui Iisus, ca sã te îndreptezi, sã umbli drept în cãile Domnului. Desi esti fântânã adâncã,Stãpâne, izvorãste-mi ape din preacuratele Tale vine. Ca bând, ca si Samarineanca, sã nu mai însetez. Cã izvoare de viatã izvorãsti. Siloam sã-mi fie mie lacrimile mele, Stãpâne Doamne, ca sã-mi spãl si eu luminile sufletului si sã Te vãd cu gândul pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu neasemãnatã dragoste,preafericitã, dorind sã te închini lemnului Crucii, te-ai învrednicit de dorire; învredniceste-mã si dar pe mine, sã dobândesc slava cea de sus. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Repejunea Iordanului trecând-o, ai aflat odihnã, fugind de plãcerea trupeascã cea cu durere; din care si pe noi, cuvioasã, scoate-ne cu rugãciunile tale. Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã te lui Dumnezeu pentru noi. Ca pe un pãstor preaales, întelepte Andrei, pe tine cel preacinstit, cu dragoste multã si cu fricã te rog, ca sã dobândesc mântuire si viatã vesnicã, prin rugãciunile tale. Slavã..., a Treimii: Pe Tine, Treime, Te cântãm, pe unul Dumnezeu; Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Pãrinte si Fiule si Duhule, Fiintã singurã prin Sine, Unime cãreia pururea ne închinãm. Si acum..., a Nãscãtoarei: Din tine S-a îmbrãcat întru a mea frãmântãturã Dumnezeu, Cel ce a zidit veacurile, Maicã Fecioarã, ceea ce esti nestricatã si nu stii de bãrbat, si a unit Lui firea omeneascã. Si iarãsi irmosul: Dis-de-dimineatã... Cântarea a 6-a: Irmosul: Strigat-am cu toatã inima mea cãtre înduratul Dumnezeu si m-a auzit din iadul cel mai de jos; si a scos din stricãciune viata mea. (de douã ori) Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, si suspinuri din adânc curat aduc Tie, strigând inima mea: Dumnezeule,pãcãtuit-am Tie, milostiveste-Te spre mine. Înstrãinatu-te-ai, suflete, de Domnul tãu, ca Datansi ca Aviron; dar din toatã inima strigã: Iartã-mã! Ca sã nu te împresoare pe tine prãpastia pãmântului. Ca o junice sãlbãticitã, asemãnatu-te-ai, suflete, lui Efrem; ca o cãprioarã, pãzeste-ti viata de curse, înãltându-ti mintea cu aripi, cu fapta si cu gândirea. Mâna lui Moise ne va face sã credem, suflete, cum cã Dumnezeu poate sã albeascã si sã curete viata cea leproasã; !!!!! nu te deznãdãjdui dar, mãcar cã esti lepros. Valurile pãcatelor mele, Mântuitorule, ca în Marea Rosie întorcându-se, m-au acoperit degrab, ca oarecând pe egipteni si pe conducãtorii lor. Voie slobodã fãrã recunostintã ai avut, suflete, casi Israel mai înainte; cã mai mult decât dumnezeiasca manã, ai ales neîntelepteste lãcomia patimilor cea iubitoare de plãceri. Cãrnurile cele de porc si cãldãrile si bucatele cele egiptenesti, mai vârtos decât cele ceresti ai voit, suflete al meu; ca si de demult nemultumitorul popor în pustie. Puturile hananeiestilor gânduri mai mult le-ai cinstit, suflete, decât vâna pietrei, din care izvorul întelepciunii varsã izvorul teologiei. Când a lovit Moise, sluga Ta, piatra cu toiagul, cu închipuire mai înainte a însemnat coasta Ta cea de viatã fãcãtoare; din care toti bãuturã de viatã scoatem, Mântuitorule. Cerceteazã, suflete, si iscodeste ca Isus, fiul lui Navi, ce fel este pãmântul fãgãduintei, si locuieste în el cu bunã legiuire. Ridicã-te si împotriveste-te patimilor trupesti, ca Isus asupra lui Amalec; biruind pururea gândurile cele înselãtoare, ca si pe gavaoniteni. Treci peste firea cea curgãtoare a vremii, ca mai înainte chivotul, si te fã mostenitor pãmântului aceluia al fãgãduintei, suflete, Dumnezeu porunceste. Precum ai scãpat pe Petru, cel ce a strigat: scapã-mã, asa apucând înainte, Mântuitorule, scapã-mã si pe mine de fiarã, întinzându-Ti mâna Ta, si mã scoate din adâncul pãcatului. Pe Tine Te stiu liman linistit, Stãpâne, Stãpâne Hristoase! Ci apucând înainte, izbãveste-mã din adâncurile pãcatului cele neumblate, si din deznãdãjduire. Eu sunt, Mântuitorule, drahma cea împãrãteascã, pe care ai pierdut-o de demult; dar aprinzând fãclie pe Mergãtorul înaintea Ta, Cuvinte, cautã si aflã chipul Tãu. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Ca sã stingi vãpaia patimilor, ai izvorât pururea pâraie de lacrimi, Marie, arzându-ti sufletu. Al cãror har dã-mi-l si mie, robului tãu. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Nepãtimire cereascã ai dobândit, prin vietuirea cea preaînaltã de pe pãmânt, maicã; pentru aceasta roagã-te, sã mântuiascã din patimi, cu rugãciunile tale, pe cei ce te laudã pe tine. Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Cunoscându-te pãstor si arhiereu al Cretei, si rugãtor pentru lume pe tine, Andrei, alerg si strig tie: scoate-mã, pãrinte, din adâncul pãcatului. Slavã..., a Treimii: Treime sunt neamestecatã, nedespãrtitã; despãrtitã dupa Fete, si Unime sunt din Fire unitã: Tatãl si Fiul si dumnezeiescul Duh. Si acum..., a Nãscãtoarei: Pântecele tãu ne-a nãscut nouã pe Dumnezeu, cu chipul ca si noi; deci ca pe un Ziditor al tuturor, roagã-L, Nãscãtoare de Dumnezeu, ca prin rugãciunile tale sã ne îndreptãtim. Si iarãsi irmosul: Strigat-am cu toatã inima mea... CONDAC, glasul al 6-lea: Suflete al meu, suflete al meu, scoalã! Pentru ce dormi? Sfârsitul se apropie si vei sã te tulburi. *** Desteaptã-te dar, ca sã se milostiveascã spre tine, Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni si toate le plineste. ICOS: Cãmara cea de vindecare a lui Hristos vãzând-o deschisã, privind si sãnãtatea care izvorãste din aceasta lui Adam, a pãtimit si s-a rãnit diavolul, si ca în primejdie s-a tânguit si a strigat cãtre prietenii sãi: Ce voi face Fiului Mariei? mã ucide Vitleemiteanul, Cel ce este pretutindeni si pe toate le plineste. SINAXAR... Fericirile, glasul al 6-lea. Stih: Întru împãrãtia Ta, când vei veni, pomeneste-ne pe noi, Doamne. Pe tâlharul l-ai fãcut, Hristoase, locuitor raiului; pe cel ce a strigat pe Cruce cãtre Tine: pomeneste-mã! Învredniceste-mã si pe mine, nevrednicul, de pocãinta acestuia. Stih: Fericiti cei sãraci cu duhul cã acelora este împãrãtia cerurilor. Auzit-ai, suflete al meu, de Manoe, cã a ajuns la arãtare dumnezeiascã, si a luat atuncea rodul fãgãduintei din cea stearpã; sã urmãm dreptei credinte a acestuia. Stih: Fericiti cei ce plâng cã aceia se vor mângâia. Râvnind lenevirii lui Samson, suflete, ti-ai tuns tãria lucrurilor tale, dându-ti celor de alt neam viata întreagã si fericitã, pentru iubirea plãcerii. Stih: Fericiti cei blânzi cã aceia vor mosteni pãmântul. Cel ce a biruit mai înainte cu falca mãgarului pe cei de alt neam, acum se aflã prãdat de desfrâu; ci fugi, suflete al meu, de asemãnare, de fapta si de slãbirea lui. Stih: Fericiti cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate, cã aceia se vor sãtura. Barac si Ieftae, cãpetenii de oaste, s-au ales judecãtorii lui Israel, cu care împreunã si Debora cea cu minte bãrbãteascã. Deci îmbãrbãtându-te, suflete, cu vitejiile acelora, întãreste-te. Stih: Fericiti cei milostivi cã aceia se vor milui. Pe Iaila cea viteazã ai cunoscut-o, suflete al meu, care a tras în teapã pe Sisera mai înainte, si a fãcut mântuire; auzi stâlpul, pe care tie Crucea se însemneazã. Stih: Fericiti cei curati cu inima cã aceia vor vedea pe Dumnezeu. Jertfeste, suflete, jertfã de laudã, adu fapta bunã ca pe o fiicã mai curatã decât a lui Ieftae; si junghie ca pe o jertfã Domnului tãu patimile cele trupesti. Stih: Fericiti fãcãtorii de pace cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Intelege, suflete al meu, ce este lâna lui Ghedeon; primeste rouã din cer si te pleacã, precum câinele, de bea apa, care curge din lege prin stoarcerea Scripturii. Stih: Fericiti cei prigoniti pentru dreptate cã acelora este împãrãtia cerurilor. Osânda lui Eli preotul ai luat-o, suflete al meu, pentru lipsa mintii, suferind a lucra întru tine patimile, ca si acela pe feciorii cei fãrã de lege. Stih: Fericiti veti fi când vã vor ocãrâ pe voi si vã vor prigoni si vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã mintind, pentru Mine. Între judecãtori, levitul cu socotealã si-a împãrtit femeia la cele douãsprezece neamuri, suflete al meu, ca sã vãdeascã întinãciunea cea fãrã de lege a neamului lui Veniamin. Stih: Bucurati-vã si vã veseliti cã plata voastrã multã este în ceruri. Iubitoarea de întelepciune Ana, rugându-se, numai buzele si-a miscat spre laudã, iar glasul ei nu se auzea; si de aceea, desi era sterpã, a nãscut fiu vrednic de rugãciunea ei. Stih: Pomeneste-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru împãrãtia Ta. Înumãratu-s-a între judecãtori feciorul Anei, marele Samuel, pe care Armatem l-a crescut In casa Domnului. Aceluia râvneste, suflete al meu, si judecã lucrurile tale mai înainte decât pe ale altora. Stih: Pomeneste-ne pe noi, Stãpâne, când vei veni întru împãrãtia Ta. Ales fiind David rege, ca un rege s-a uns din corn cu dumnezeiescul mir. Deci si tu suflete al meu, de poftesti împãrãtia cea de sus, în loc de mir, unge-te cu lacrimi. Stih: Pomeneste-ne pe noi, Sfinte, când vei veni întru împãrãtia Ta. Miluieste zidirea Ta, Milostive; milostiveste-Te spre fãptura mâinilor Tale, si iartã tuturor pãcãtosilor si mie, celui ce am cãlcat poruncile Tale mai mult decât toti. Slavã..., a Treimii: Si nasterii celei fãrã de început si purcederii mã închin: Tatãlui, Cel ce a nãscut, slãvesc pe Fiul Cel nãscut, laud pe Duhul Sfânt, Cel ce strãluceste împreunã cu Tatãl si cu Fiul. Si acum..., a Nãscãtoarei: Nasterii Tale celei mai presus de fire ne închinãm, nedespãrtind slava cea dupã fire a Pruncului tãu, Nãscãtoare de Dumnezeu; cã Cel ce este unul dupã fatã, se mãrturiseste îndoit dupã fire. Cântarea a 7-a Irmosul: Pãcãtuit-am, fãrãdelege si nedreptate sãvârsit-am înaintea Ta; nici am pãzit, nici am fãcut precum ne-ai poruncit nouã; dar nu ne pãrãsi pe noi pânã în sfârsit, Dumnezeul pãrintilor. (de douã ori) Pãcãtuit-am, gresit-am si am cãlcat porunca Ta; cã întru pãcate am fost zãmislit, si am adãugat rãnilor mele ranã. Ci Tu mã miluieste, ca un îndurat, Dumnezeul pãrintilor. Cele ascunse ale inimii mele, le-am mãrturisit Tie, Judecãtorul meu. Vezi smerenia mea, vezi si necazul meu, si ia aminte acum la judecata mea; si Tu mã miluieste, ca un îndurat, Dumnezeul pãrintilor. Saul oarecând, dacã a pierdut asinele tatãlui sãu, suflete, degrab a aflat în schimb împãrãtia; dar pãzeste-te sã nu gresesti alegând mai degrabã poftele tale cele dobitocesti, decât împãrãtia lui Hristos. David, dumnezeiescul pãrinte, de a si gresit oarecând îndoit, suflete al meu, cu sãgeata desfrâului sãgetându-se, si cu sulita robindu-se pentru pedeapsa uciderii; dar tu cu mai grele lucruri bolesti, din pornirile cele de voia ta. Împreunat-a David oarecând nelegiuirea cu nelegiuire, cã a amestecat desfrâul cu uciderea; dar îndatã îndoitã pocãintã a arãtat. Iar tu, suflete, mai viclene lucruri ai fãcut, necãindu-te cãtre Dumnezeu. David oarecând a însemnat cântarea, scriind-o ca într-o icoanã, prin care îsi mustrã fapta ce a lucrat, strigând: Miluieste-mã! Cã Tie unuia am gresit, Dumnezeul tuturor; Însuti mã curãteste. Purtat fiind chivotul în car, când s-au întors junicile, numai cât s-a atins Zan acela de el, a fost certat de mânia lui Dumnezeu. Deci de îndrãzneala aceluia fugind, suflete, cinsteste bine cele dumnezeiesti. Auzit-ai de Abesalom cum s-a sculat împotriva firii. Cunoscut-ai faptele lui cele întinate, cu care a batjocorit patul lui David, tatãlui sãu; dar si tu ai urmat pornirilor lui celor de patimi si iubitoare de plãceri. Supus-ai trupului tãu vrednicia ta cea nerobitã, si ca alt Ahitofel aflând pe vrãjmasul, suflete, te-ai plecat dupã sfaturile lui; dar le-a risipit pe acestea Însusi Hristos, ca tu sã te mântuiesti cu adevãrat. Solomon cel minunat, cel plin de harul întelepciunii, acesta fãcând viclesug înaintea lui Dumnezeu oarecând, s-a depãrtat de El; cãruia si tu ti-ai asemãnat blestemata ta viatã, suflete. De plãcerile patimilor sale fiind silit, s-a întinat, vai mie! iubitorul întelepciunii, iubitor de femei desfrânate fãcându-se si înstrãinat de la Dumnezeu; cãruia tu, o, suflete, ai urmat cu gândul, prin dezmierdãri rusinoase. Lui Roboam, celui ce n-a ascultat sfatul tatãlui sãu, ai râvnit, suflete, împreunã si lui Ieroboam, slugii celei prea rele, care s-a viclenit oarecând; dar fugi de asemãnarea lor, si strigã lui Dumnezeu: pãcãtuit-am, miluieste-mã! Necurãtirilor lui Ahav ai râvnit, sufletul meu! Vai mie! Te-ai fãcut locas întinãciunilor trupesti si vas urât al patimilor. Dar din adâncul tãu suspinã si spune lui Dumnezeu pãcatele tale. A ars oarecând Ilie pe cei de douã ori câte cincizeci, când a junghiat si pe proorocii cei de rusine ai Izabelei, spre mustrarea lui Ahav. Dar fugi, suflete, de asemãnarea acestor doi si te întãreste. Încuiatu-s-a tie cerul, suflete, si foamete de la Dumnezeu te-a cuprins de vreme ce nu te-ai plecat cuvintelor lui Ilie Tesviteanul ca si Ahav oarecând. Ci sareptencei asemãnându-te, hrãneste sufletul proorocului. Pãcatele lui Manase ti-ai îngrãmãdit cu vointa, suflete, punând ca niste lucruri de scârbã patimile si înmultind cele dezgustãtoare; dar pocãintei lui râvnind cu cãldurã, câstigã-ti umilintã. Cad înaintea Ta si aduc Tie, ca niste lacrimi, cuvintele mele; pãcãtuit-am, cum a gresit pãcãtoasa, si am fãcut fãrãdelege ca nimeni altul pe pãmânt. Dar fie-Ti milã Stãpâne, de fãptura Ta si iarãsi mã cheamã. Folosit-am rãu chipul Tãu, si am stricat porunca Ta; toatã frumusetea mi s-a întunecat, si cu patimile mi s-a stins fãclia, Mântuitorule. Dar milostivindu-Te, dã-mi bucurie, precum cântã David. Întoarce-te, cãieste-te, descoperã cele ascunse; grãieste lui Dumnezeu Cel ce stie toate. Tu singur stii Mântuitorule, cele ascunse ale mele; ci Însuti Tu mã miluieste, precum cântã David, dupã mare mila Ta. Stinsu-s-au zilele mele, ca visul celui ce se desteaptã. Pentru aceasta ca Iezechia lãcrimez pe patul meu, ca sã mi se adauge ani de viatã. Dar care Isaia va sã stea pentru tine, suflete? Fãrã numai Dumnezeul tuturor. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Strigând cãtre Preacurata lui Dumnezeu mai înainte, ai gonit turbarea poftelor celor cu silã supãrãtoare, si ai rusinat pe vrãjmasul, cel ce te-a fãcut sã cazi în cursã. Ci dã-mi acum ajutor în necazuri si mie, robului tãu. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Pe Hristos pe Care L-ai iubit, de Care ai dorit, pe urma Cãruia ai mers, Acesta a aflat pocãinta si ti-a dãruit-o, ca singur Dumnezeu milostiv; pe Care roagã-L neîncetat, sã ne izbãveascã pe noi de patimi si de primejdii. Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi. Pe piatra credintei întãreste-mã, cu rugãciunile tale, pãrinte, îngrãdindu-mã cu frica cea dumnezeiascã, si mã rog dãruieste-mi mie acum pocãintã, Andreie; si mã izbãveste de cursa vrãjmasilor care mã cautã pe mine. Slavã..., a Treimii: Treime neamestecatã, nedespãrtitã, de o fiintã si fire una; lumini si luminã, si trei sfinte, si unul sfânt, este lãudatã Treimea, Dumnezeu. Laudã si preaslãveste, suflete, viatã si vieti, pe Dumnezeul tuturor. Si acum..., a Nãscãtoarei: Lãudãmu-te, bine te cuvântãm, închinãmu-ne tie, Nãscãtoare de Dumnezeu, cã ai nãscut pe Unul din Treimea cea nedespãrtitã, pe Unul Fiu si Dumnezeu; si tu însãti ne-ai deschis nouã celor de pe pãmânt cele ceresti. Si iarãsi irmosul: Gresit-am, fãrãdelege am fãcut... Cântarea a 8-a, glasul al 8-lea: Irmosul: Pe Împãratul slavei, Cel fãrã de început, de Care se înfricoseazã puterile ceresti, si se cutremurã cetele îngerilor, preoti lãudati-L, popoare preaînãltati-L întru toti vecii. Ca niste cãrbuni ai focului celui fãrã materie, ardeti patimile mele cele împãdurite, aprinzând întru mine acum dorul dragostei celei dumnezeiesti, Apostolilor. Sã cinstim trâmbitele cele cu glasuri bune ale Cuvântului, prin care au cãzut zidurile cele neîntãrite ale vrãjmasului, si s-au întãrit zidurile cunostintei de Dumnezeu. Sfãrâmati chipurile patimilor sufletului meu, cei ce ati sfãrâmat capistile si idolii vrãjmasului, Apostoli ai Domnului, cei ce sunteti biserici sfintite. A Nãscãtoarei: Încãput-ai pe Cel neîncãput din fire; purtat-ai pe Cel ce poartã toate; alãptat-ai, curatã, pe Cel ce hrãneste fãptura, pe Hristos dãtãtorul de viatã. Altã Tricântare Irmos acelasi: Cu mestesugirea cea înaltã a Duhului, ati zidit toatã Biserica, Apostoli ai lui Hristos; în aceasta binecuvântati pe Hristos în veci. Trâmbitând cu tâmbita dogmelor, au surpat Apostolii toatã înselãciunea idoleascã, preaînãltând pe Hristos întru toti vecii. Apostoli ce sunteti bunã adunare, pãzitori ai lumii, cetãteni ceresti, izbãviti-ne din primejdii pe noi, care vã lãudãm pururea. A Treimii: Dumnezeiascã stãpânie cea întreit însoritã si prealuminatã, fire de o slavã si de un tron, Pãrinte atoatefãcãtorule, Fiule si Duhule cel dumnezeiesc, pe Tine Te laud în veci. A Nãscãtoarei: Ca pe un tron cinstit si preaînãltat sã lãudãm neîncetat, popoare, pe Maica lui Dumnezeu, pe ceea ce singurã este dupã nastere maicã si fecioarã. Altã Tricântare Irmosul: Pe Cel pe Care-L slãvesc ostile ceresti si de El se cutremurã heruvimii si serafimii, toatã suflarea si zidirea, lãudati-L, binecuvântati-L, si-L preaînãltati întru toti vecii. (de douã ori) Miluieste-mã pe mine cel ce am pãcãtuit, Mântuitorule, ridicã-mi mintea mea spre întoarcere. Primeste-mã pe mine cel ce mã pocãiesc; miluieste-mã pe mine cel ce strig; gresit-am Tie, mântuieste-mã; nelegiuit-am, miluieste-mã. Ilie cel ce a fost purtat în car, suindu-se în carul virtutilor, s-a înãltat spre ceruri oarecând, mai presus de cele pãmântesti; deci la suirea acestuia cugetã, suflete al meu. Curgerea Iordanului oarecând a stat de o parte si de alta, prin lovirea cu cojocul lui Ilie de cãtre Elisei; iar tu, o suflete al meu, acestui dar nu te-ai învrednicit, din pricina neînfrânãrii. Elisei luând oarecând cojocul lui Ilie, a luat de la Domnul har îndoit; iar tu, o suflete al meu, de acest har nu te-ai împãrtãsit, pentru neînfrânare. Somaniteanca oarecând a primit pe cel drept cu gând bun; iar tu, o suflete, n-ai adus în casa ta nici strãin, nici cãlãtor. Pentru aceasta tu vei fi lepãdat afarã din cãmarã, tânguindu-te. Mintii celei întinate a lui Ghiezi pururea te-ai asemãnat, ticãlosule suflete; a cãrui iubire de argint leapãd-o mãcar la bãtrânete. Fugi de focul gheenei, depãrtându-te de rãutãtile tale. Tu, suflete, lui Ozia râvnind, lepra lui întru tine ai luat-o; cã cele necuviincioase cugeti, si cele fãrã de lege faci; lasã cele ce ai si aleargã la pocãintã. De niniveni ai auzit, suflete, cã s-au pocãit cãtre Dumnezeu cu sac si cu cenusã; acestora n-ai urmat, ci te-ai arãtat mai rãu decât toti cei ce au gresit mai înainte de lege si dupã lege. De Ieremia cel din groapa cu noroi ai auzit, suflete, care a plâns cu tânguire cetatea Sionului si lacrimi a vãrsat. Urmeazã vietii lui celei plângãtoare si te vei mântui. Iona a fugit în Tars, cunoscând dinainte întoarcerea ninivenilor; a cunoscut ca un prooroc milostivirea lui Dumnezeu; pentru cã se ferea sã nu mintã proorocia lui. De Daniel ai auzit, o suflete, cum a astupat gurile fiarelor în groapã; ai înteles cum tinerii cei ce au fost cu Azaria au stins prin credintã vãpaia cuptorului cea arzãtoare. Pe toti cei din Legea Veche, i-am adus tie, suflete, spre pildã; urmeazã faptelor iubite de Dumnezeu ale dreptilor si fugi de pãcatele celor vicleni. Drepte Judecãtorule, Mântuitorule, miluieste-mã si mã izbãveste de foc si de groaza ce am a petrece la judecatã, dupã dreptate; iartã-mã mai înainte de sfârsit, prin fapte bune si prin pocãintã. Ca tâlharul strig Tie: pomeneste-mã; ca Petru strig cu amar: iartã-mã, Mântuitorule! strig ca vamesul, lãcrimez ca pãcãtoasa. Primeste-mi tânguirea ca oarecând pe a cananeencii. Tãmãduieste putrejunea smeritului meu suflet, Mântuitorule, Unule, Tãmãduitorule. Pune-mi doctorie vindecãtoare si untdelemn si vin, lucrurile cele de pocãintã, si umilintã cu lacrimi. Cananeencii si eu urmând, strig: miluieste-mã, Fiul lui David! Mã ating de poalã, ca ceea ce-i curge sânge; plâng ca Marta si ca Maria pentru Lazãr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tãu, Mântuitorule, ca niste mir, strig ca pãcãtoasa care cerea milã; rugãciune aduc si cer sã iau iertare. De n-a si pãcãtuit nimeni ca mine, totusi primeste-mã, Milostive Mântuitorule, si pe mine, care cu fricã mã pocãiesc si cu dragoste strig: pãcãtuit-am Tie unuia, nelegiuit-am, miluieste-mã. Milostiveste-Te, Mântuitorule, spre zidirea Ta, si mã cautã ca un pãstor pe mine, oaia cea pierdutã, si rãtãcit fiind, rãpeste-mã de la lup, si mã fã oaie în pãsunea oilor Tale. Când vei sedea Judecãtor ca un milostiv, si vei arãta slava Ta cea înfricosãtoare, Hristoase, o! ce fricã va fi atuncea. Cuptorul arzând si toti temându-se de înfricosãtoarea judecatã a Ta. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Maica Luminii celei neapuse, pe tine luminându-te, te-a dezlegat de întunericul pãcatelor; de unde primind tu harul Duhului, lumineazã Marie pe cei ce te laudã cu credintã. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Minune nouã cu adevãrat vãzând în tine, maicã, dumnezeiescul Zosima s-a spãimântat; cã înger în trup vedea si cu totul de minune s-a umplut, lãudând pe Hristos în veci. Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Ca cel ce ai îndrãznealã cãtre Domnul, Andrei cinstite, lauda Cretei, pe tine te rog; roagã-te, ca sã aflu acum dezlegare de legãtura fãrãdelegii prin rugãciunile tale, ca cel ce esti învãtãtor al pocãintei. si mãrirea cuviosilor. A Treimii: Binecuvântãm pe Tatãl si pe Fiul si pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Pãrinte, Cel ce esti fãrã început, Fiule, Cel împreunã fãrã de început, Mângâietorule cel bun, Duhule cel drept, Nãscãtorule al lui Dumnezeu Cuvântul, Cuvinte al Tatãlui celui fãrã de început, Duhule cel viu si fãcãtor, Treime în Unime, miluieste-mã. Si acum..., a Nãscãtoarei: Ca din porfirã s-a tesut trupul lui Emmanuel înlãuntru în pântecele tãu, Preacuratã, ceea ce esti porfirã întelegãtoare; pentru aceasta, Nãscãtoare de Dumnezeu cu adevãrat pe tine te cinstim. Sã lãudãm, bine sã cuvântãm si sã ne închinãm Domnului, cântându-I si preaînãltându-L pe Dânsul întru toti vecii. Si iarãsi irmosul: Pe Cel pe Care-L slãvesc... TRICÂNTAREA Cântarea a 9-a, glasul al 8-lea: Irmosul: Cu adevãrat, Nãscãtoare de Dumnezeu te mãrturisim pe tine, Fecioarã curatã, cei mântuiti prin tine, cu cetele cele fãrã de trupuri mãrindu-te pe tine. Apostoli, cei ce v-ati arãtat izvoare de ape mântuitoare, rãcoriti sufletul meu cel topit de setea pãcatului. Pe mine cel ce înot în noianul pierzãrii si sunt cufundat, mântuieste-mã, Doamne, cu dreapta Ta, ca si pe Petru. Ca cei ce sunteti sarea învãtãturilor celor dulci, uscati putrejunea gândului meu, si alungati întunericul necunostintei. A Nãscãtoarei: Ca una ce ai nãscut bucuria, dã-mi plângere prin care sã pot afla mângâiere, dumnezeiascã stãpânã, în ziua ce va sã fie. Altã Tricântare: Pe tine, ceea ce esti mijlocitoare între cer si între pãmânt, toate neamurile te fericim; cã trupeste a locuit în tine plinirea Dumnezeirii, Fecioarã. Cu cântãri te slãvim pe tine, adunare lãudatã a Apostolilor, cã v-ati arãtat lumii luminãtori, alungând înselãciunea Cu mreaja voastrã cea evangheliceascã vânând pesti cuvântãtori, îi aduceti pururea merinde lui Hristos, fericitilor Apostoli. Aduceti-vã aminte de noi, Apostoli, în rugãciunea voastrã cãtre Dumnezeu, ca sã ne izbãvim de toatã încercarea, rugãmu-vã, noi care vã lãudãm cu dragoste. A Treimii: Pe Tine, Unimea cea în trei Fete, Tatã si Fiule si cu Duhul, pe un Dumnezeu de o fiintã laud; pe Treimea cea de o putere si fãrã început. A Nãscãtoarei: Pe tine, Nãscãtoare de prunc si Fecioarã, toate neamurile te fericim, ca cei ce ne-am izbãvit prin tine din blestem; cã ai nãscut pe Domnul, bucuria noastrã. Altã Tricântare: Irmosul: Nasterea zãmislirii celei fãrã de sãmântã este netâlcuitã; rodul Maicii celei fãrã de bãrbat este nestricat; cã nasterea lui Dumnezeu înnoieste firile. Pentru aceasta pe tine toate neamurile, ca pe o maicã mireasã a lui Dumnezeu, cu dreaptã credintã te mãrim. Mintea s-a rãnit, trupul s-a trândãvit,duhul boleste; cuvântul a slãbit, viata s-a omorât, sfârsitul este lângã usi. Pentru aceasta, ticãlosul meu suflet, ce vei face când va veni Judecãtorul sã cerceteze ale tale? Adusu-ti-am aminte, suflete, de la Moise facerea lumii, si toatã Scriptura cea asezatã de acela; care îti povesteste tie de cei drepti si de cei nedrepti; din care celor de al doilea, adicã celor nedrepti ai urmat, o suflete, pãcãtuind lui Dumnezeu, iar nu celor dintâi. Legea a slãbit, Evanghelia nu lucreazã si toatã Scriptura în tine nu este bãgatã în seamã; profetii au slãbit si tot cuvântul Celui Drept. Si rãnile tale, o suflete al meu, s-au înmultit, nefiind doctor care sã te însãnãtoseze. Pildele Scripturii celei noi îti aduc tie, ca sã te aducã pe tine, suflete, spre umilintã; râvneste dar dreptilor, iar de pãcãtosi te leapãdã, si înduplecã pe Hristos cu rugãciunile tale, cu postul, cu curãtia si cu smerenia. Hristos s-a fãcut prunc, împreunându-Se cu mine prin trup, si toate câte sunt ale firii, cu voia le-a plinit, afarã de pãcat, arãtându-ti tie, o suflete, pilda si cchipul smereniei Sale. Hristos S-a fãcut om, chemând la pocãintã pe tâlhari si pe desfrânate. Suflete, pocãieste-te, cã s-a deschis usa împãrãtiei acum, si o apucã mai înainte fariseii si vamesii si desfrânatii, pocãindu-se. Hristos pe magi i-a mântuit, pe pãstori i-a chemat, multimea pruncilor a fãcut-o mucenici, pe bãtrânul l-a slãvit si pe vãduva cea bãtrânã. Cãrora n-ai rânit, suflete, nici faptelor nici vietii; dar vai tie, când vei fi judecat! Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmã a flãmânzit, arãtând firea cea omeneascã. Suflete, nu te lenevi; de va nãvãli asupra ta vrãjmasul, alungã-l cu rugãciuni si cu postire, departe de picioarele tale. Hristos era ispitit, diavolul Îl ispitea, arãtându-I pietrele ca sã le facã pâini. În munte L-a suit sã vadã toate împãrãtiile lumii într-o clipitã. Teme-te, o suflete, de înselãciune; trezeste-te, roagã-te în tot ceasul lui Dumnezeu. Turtureaua cea iubitoare de pustie, sfesnicul lui Hristos, glasul celui ce strigã a glãsuit, predicând pocãintã: Irod a sãvârsit fãrãdelege cu Irodiada. Vezi dar, suflete al meu, sã nu te prinzi în cursele celor fãrã de lege ci degrab îmbrãtiseazã pocãinta. În pustie a locuit Înaintemergãtorul harului, si Iudeea toatã si Samaria auzind, au alergat si si-au mãrturisit pãcatele lor bucuros, botezându-se; cãrora tu, suflete, n-ai urmat. Nunta cinstitã este si patul neîntinat, cã Hristos amândouã le-a binecuvântat mai înainte, ospãtându-Se trupeste, si în Cana Galileii la nuntã apa în vin prefãcând, arãtând întâia minune, ca tu sã te prefaci, o suflete. Hristos a întãrit pe slãbãnogul cel ce si-a ridicat patul, si pe tânãrul cel mort l-a înviat, pe fiul vãduvei si pe al sutasului si, samarinencei arãtându-Se, a închipuit mai înainte tie, suflete, închinarea în Duh. Pe ceea ce-i curgea sânge a tãmãduit-o Domnul cu atingerea de poala Lui; pe cei leprosi i-a curãtit, pe orbi i-a luminat si pe cei schiopi i-a îndreptat; pe surzi, pe muti si pe cea gârbovitã pânã la pãmânt, i-a tãmãduit cu cuvântul, ca tu sã te mântuiesti, ticãloase suflete. Bolile tãmãduind, sãracilor a binevestit Hristos-Cuvântul. Pe schiopi i-a vindecat, împreunã cu vamesii a mâncat si cu pãcãtosii S-a amestecat; sufletul fiicei lui Iair, celei moarte mai dinainte, l-a întors cu atigerea mâinii. Vamesul s-a mântuit si pãcãtoasa s-a înteleptit; iar fariseul, lãudându-se, s-a osândit. Cã vamesul striga: milostiveste-Te; si pãcãtoasa: miluieste-mã. Iar fariseul se îngânfa strigând: Dumnezeule, multumescu-Ti, si celelalte graiuri ale nebuniei lui. Zaheu vames a fost, dar s-a mântuit; si fariseul Simon s-a înselat, si pãcãtoasa si-a luat dezlegare de iertare, de la Cel ce are puterea a ierta pãcatele; cãreia sârguieste de urmeazã, suflete. N-ai râvnit pãcãtoasei, o, ticãlosul meu suflet, care luând alabastru cu mir, cu lacrimi a uns picioarele Domnului, si cu pãrul le-a sters. Cãci i-a rupt zapisul pãcatelor ei cele de demult. Cetãtile cãrora le-a dat Hristos bunavestire, stii, suflete al meu cum au fost blestemate; teme-te de pildã, sã nu te faci ca acelea; pe care asemãnându-le Stãpânul cu Sodoma, pânã la iad le-a osândit. Sã nu te arãti, o suflete al meu, mai rãu pentru deznãdãjduire, auzind credinta cananeencei, pentru care cu cuvântul lui Dumnezeu s-a tãmãduit fiica ei. Strigã din adâncul inimii, ca si accea lui Hristos: Fiul lui David, mântuieste-mã si pe mine. Milostiveste-Te, mântuieste-mã Fiul lui David, miluieste-mã, Cel ce ai tãmãduit cu cuvântul Tãu pe cei îndrãciti, si glasul cel milostiv, ca si tâlharul, grãieste-mi: Amin zic tie, cu Mine vei fi în rai, când voi veni întru slava Mea. Un tâlhar Te-a hulit; un tâlhar ca Dumnezeu te-a cunoscut. Cã amândoi împtrunã pe cruce erau spânzurati. Dar, o mult-Îndurate! Ca si tâlharul celui credincios, care Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu, deschide-mi si mie usa slãvitei Tale împãrãtii. Fãptura s-a mâhnit vãzându-Te rãstignit; muntii si pietrele de fricã s-au despicat, pãmântul s-a cutremurat si iadul s-a golit; si s-a întunecat lumina zilei, vãzându-Te pe Tine, Iisuse, cu trupul pe Cruce pironit. Roade vrednice de pocãintã nu cere de la mine; cã tãria mea întru mine a lipsit. Dãruieste-mi inimã pururea umilitã, si sãrãcie duhovniceascã; ca sã-Ti aduc acestea ca o jertfã primitã, Unule, Mântuitorule. Judecãtorul meu si cunoscãtorule, Cel ce va sã vii iarãsi cu îngerii sã judeci lumea toatã; atunci vãzându-mã cu ochiul Tãu cel blând, sã Te milostivesti si sã mã miluiesti, Iisuse, pe mine care am gresit mai mult decât toatã firea omeneascã. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Toate cetele îngeresti si adunãrile omenesti le-ai uimit cu viata ta cea minunatã; ca cei fãrã de trup vietuind si firea covârsind; pentru care ca si cum ai fi fost fãrã materie, te-ai suit cu picioarele pe apã, Marie, si Iordanul ai trecut. Cuvioasã Maicã Marie, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Fã milostiv pe Ziditorul pentru noi, cei ce te lãudãm pe tine, Cuvioasã Maicã, sã ne izbãveascã de rãutãti si de necazurile care ne împresoarã. Ca izbãvindu-ne din încercãri, sã mãrim neâncetat pe Domnul, Cel ce te-a slãvit pe tine. Cuvioase Pãrinte Andrei, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi! Andrei cinstite si Pãrinte de trei ori fericite, pãstorul Cretei, nu înceta rugându-te pentru cei ce te laudã, ca sã ne izbãvim de toatã mânia, necazul si stricãciunea, si de greseale de neînchipuit, noi cei care cinstim pururea pomenirea ta cu credintã. Slavã..., a Treimii: Treime de o fiintã, Unime în trei ipostasuri, pe Tine Te lãudãm; pe Tatãl slãvind, pe Fiul slãvind si Duhului închinându-ne, unui Dumnezeu într-o fire cu adevãrat; viatã si vieti, împãrãtiei calei fãrã de sfârsit. Si acum..., a Nãscãtoarei: Cetatea ta pãzeste-o, Preacuratã Nãscãtoare de Dumnezeu; cã în tine aceasta cu credintã împãrãtind, în tine se si întãreste, si prin tine biruind, înfrânge toatã încercarea, dezarmeazã pe vrãjmasi si îndrepteazã pe supusii ei. Si iarãsi irmosul: Nastera zãmislirii celei...