Vederea luminii necreate de către trăitori din spaţiul creştin ortodox românesc

Bucuria vederii luminii necreate nu este apanajul unei anumite categorii de oameni. Călugări, preoţi, mireni, adulţi, copii, femei sau bărbaţi, oameni simpli sau oameni cu o cultură deosebită, indiferent de naţionalitate, toţi suntem chemaţi de Dumnezeu să intrăm în împărăţia cerurilor care poate fi pregustată şi trăită încă din timpul vieţii pământeşti prin împărtăşirea de lumina necreată. Deşi toţi suntem chemaţi, foarte puţini dintre noi ajungem să ne bucurăm în viaţa aceasta de vederea luminii necreate. Şi mai puţini sunt cei care au curajul de a mărturisi public o astfel de bucurie. În documentarea pe care am făcut-o printre cărţile citite a fost şi cartea „Mari duhovnici români despre rugăciune”, o colecţie de cuvântări despre rugăciune ale unor nume răsunătoare ale ortodoxiei româneşti: arhimantrit Cleopa Ilie, arhimandrit Teofil Părăian, arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Mina Dobzeu, arhimandrit Sofian Boghiu, ieroschimonah Paisie Olaru, arhimandrit Iachint Unciuleac, arhimandrit Dometie Manolache, ieroschimonah Sandu Tudor. Aveam mare nădejde că voi găsi numeroare mărturisiri ale experimentării în rugăciune a luminii necreate. Spre surprinderea mea nu am găsit măcar una. Sunt convins că toţi aceşti mari duhovnici au avut bucuria vederii luminii necreate dar smerenia i-a împiedicat să mărturiseacă public asemenea trăiri. Am înţeles că îmi va fi foarte greu să găsesc astfel de mărturii. Cea mai cunoscută modalitatea de a vedea lumina necreată este aceea de a participa la slujba Învierii la Biserica Sfântului Mormânt. Printre cei care au participat la această slujbă s-au aflat, desigur, şi mulţi români. Să îl urmărim în continuare pe părintele Constantin Galeriu vorbindu-ne despre experienţa sfinţiei sale şi a altora: Urmează momentul suprem; toată lumea e într-o încordare şi într-o aşteptare unică, divină. Am înaintat de la altarul bisericii până în pragul ei, la câţiva metri de uşa capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune: „Doamne, m-ai învrednicit să ajung până aici”. Deodată, din întuneric au ţâşnit săgeţi de lumină, ca nişte fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar de acele sclipiri. Şi deodată, un glob de lumină a ţîşnit dinăuntrul capelei şi a fugit către Biserica Golgotei. Când am privit atunci spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse. Acolo a mers acea lumină. Iată ce mărturiseşte acea femeie: e româncă, se numeşte Ioana Elena Corneanu şi e din Bucureşti. Era sosită din septembrie 1992 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfântul Mormânt sâmbătă dimineaţa, pe 17 aprilie 1993. la ora 7:00, era o mulţime de oameni. Porţile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea mărturiseşte: „Înghesuită şi mişcată de valul lumii, îmi plângea inima. Parcă mă vedeam părăsită de Dumnezeu – Doamne, m-ai lepădat de la faţă ta! Luată de mulţime, trec pe lângă Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfântului Mormânt. Apoi, o putere m-a mişcat înainte şi deodată am ajuns la piciorul scării care urcă spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin mulţime şi am ajuns sus, pe aripa din dreaptă a Bisericii Golgotei. Mă ţineam cum puteam. Patriarhul a intrat în Sfântul Mormânt. Mă rugam cu lacrimi. Deodată, apar fulgere de lumină şi scântei, ca mărgelele, ca globuleţele. Într-o mână aveam mănunchiul de 33 de lumânări, în cealaltă cinci lumânări, întinse ca în rugăciune spre lumină. Închid o clipă ochii, ca fulgerată, iar când îi deschid, văd mănunchiul de 33 de lumânări aprins. Se aprind şi celelalte cinci şi lumea aprinde de la mine. Faţa îmi e scăldată de lacrimi”. Iată mărturia unui suflet prezent acolo, o româncă de-a noastră. Am aflat mai deunăzi că mai e încă o persoană, Ecaterina Ardeleanu, o pictoriţă, care a primit asemenea taina sfintei lumini. Şi mai trăieşte în Bucureşti încă o persoană sărmană, necăjită mult. Am trimis după ea să vină astăzi, să vă aducă mărturie directă, dar cel care a mers n-a mai găsit-o; a plecat.”[1] Să trecem acum la mărturia părintelui Gheorghe Calciu care a avut bucuria vederii luminii necreate pe când era copil. „Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu-se la slujbă despre un pustnic care, fiind nevoit să treacă peste un râu foarte mare, s-a rugat la Dumnezeu şi a trecut pe apă ca pe uscat. Şi ce m-am gândit eu? În grădina noastră, tata lăsa mereu un petic de pământ nelucrat. Acolo creşteau în voie urzici usturătoare, pe care le culegeam pentru puii de raţă, de gâscă şi de curcă – fiindcă urzicile le întăreau oasele şi-i păzeau de tot felul de boli. Deci m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu să mă ajute să trec prin urzici desculţ, fără să mă urzic. Aveam, cred, vreo şase-şapte ani… Grădina noastră era lipită de gardul bisericii şi icoana sfântului Nicolae, patronul ei, pictată pe frontispiciu, privea drept la noi în grădină. Adeseori această icoană mă oprea de la mici răutăţi şi năzdrăvănii copilăreşti. M-am rugat deci şi sfântului Nicolae să mă ajute. Ştiam de la mama că e făcător de minuni, iar eu voiam o minune. Am simţit un fel de furnicare prin inimă şi o credinţă copilărească în ajutorul sfântului. O încredere deplină mă îndemna să păşesc. Locul acela cu urzici era în apropierea gardului vecinului nostru. În clipa în care am păşit în urzici, s-a întâmplat ceva: o lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecariu detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu ca şi cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lângă mine, de parcă aş fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul. Nu mă mai gândeam că aş putea fi urzica şi nici nu eram. Aveam o mare fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama de ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără să ştiu, poate repede, poate încet, parcă timpul şi distanţele nu mai existau. La un moment dat am auzit glasul vecinului înjurând urât, probabil vreo vită. M-a cuprins un fel de mânie şi am gândit rău despre el. În clipa aceea s-a stins lumina şi m-am urzicat. Ajunsesem cam pe la jumătatea distanţei. Am sărit într-o parte şi mi-am scărpinat pielea urzicată. Totul reintrase în ordinea firească: iarba, zerzavaturile, picioarele mele cu mai multe băşici.”[2] În temniţele comuniste mărturisitorii au avut mult de pătimit. Spre a le îndulci sufenţele, spre a le întări nădejdea şi credinţa ori spre spre folosul altora Dumnezeu i-a făcut părtaşi luminii necreate. Unul dintre aceştia a fost părintele Sinesie Ioja. Iată mărturia lui Marcel Petrişor despre părintele Sinesie: „Cu o cujmă spartă în vârful capului, prin care-i ieşea părul alb şi cu o pereche de ochelari legaţi cu o sfoară după urechi, aplecat spre spate, îşi ducea osânda fără de alt gând decât acela că tot ce pătimeşte se petrece numai cu îngăduinţa lui Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugăciunile sale, decât să-l miluiască. Şi totuşi, o dată mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoţilor catolici, iezuiţi, doctori în teologie şi alte ştiinţe, care stăteau pe priciul de deasupra lui. - Iertaţi-mă, cinstiţi părinţi! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume şi aş dori să-mi spuneţi şi mie ceva teologhie, că… Şi din ochi i se revărsă atâta lumină, încât părinţii iezuiţi rămaseră muţi. - Părinte! încercă unul să rostească… Dar vorba i se oprise în gât şi popa Sinesie, stânjenit şi el că-i întrerupsese din discuţie, se retrase încetişor la locul lui, lăsând să dispară din faţa lor ochelarii legaţi cu aţă şi căciula spartă.”[3] (Marcel Petrişor) Tot din temniţele comuniste avem mărturia unei femei, doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Prima care a fost scoasă din rând am fost eu, direcţia izolator. Am intrat în celula trei, unde E. a deschis uşa din fund. Eram într-un beci adânc, erau multe trepte până jos. Aerul închis, umezeala, un puternic miros de mucegai şi o răcoare neplăcută mi-au dat fiori pe şirea spinării. Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă însă, am observat că paiele sunt mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? Îmi imaginam şobolanii urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie. Nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie, dar n-a urcat până sus. M-a cuprins o spaimă de moarte. Să mă sinucid – mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte. Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului, nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla. M-am pomenit strigând, cu voce străină, stranie, strangulată de spaimă: - Doamne, nu mă lăsa! Şi în clipa următoare mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Simţeam o încredere neţărmuită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor, ca un rug fără arsură. E greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate în picioare, sprijinită pe uşă. Într-un târziu a venit E. să mă scoată.”[4] Viaţa monahală este de multe ori încununată cu trăirea luminii necreate. Părintele Gheurghe Calciu ne vorbeşte despre părintele Benedict Ghiuş: „Îmi amintesc de un călugăr român, părintele Benedict Ghiuş de la Mânăstirea Cernica… Părintele acesta practica de mai multă vreme rugăciunea inimii. Într-o duminică slujeam Sfânta Liturghie în această mânăstire, împreună cu câţiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era aşezat pe un scaun în colţul altarului. Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândească din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul Liturghiei, iar în momentul în care părintele a luat Sfânta Împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea părintele nu realiza ce se întâmplă. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat şi s-a retras smerit în colţul său. Odată cu sfârşitul slujbei, părintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate. (Preot Gheoorghe Calciu)[5] Sperând că v-am convins că spaţiul creştin ortodox românesc nu este lipsit nici în zilele noastre de trăitori ce se bucură de vederea luminii necreate, fie că sunt preoţi, monahi, mireni, bărbaţi, femei, oameni simpli sau foarte culţi, copii sau adulţi închei buchetul de mărturisiri adunat cu mărturia cea mai amplă şi mai frumoasă pe care am reuşit să o găsesc. Ea aparţine unui om foarte cult, cu un dar scriitoricesc deosebit, devenit monah mai târziu, părintele Nicolae Steinhardt: „În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte parcă asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toate. De viclenii. Ruşine.)”[6] Siluan Popescu